Printre adjective rare

Cîteva regrete mărunte după o victorie

Nu e necesar să fii neapărat fan stelist, trebuie doar să-ţi mai placă ceva din fotbalul nostru – asta e foarte greu… – ca să te bucuri pentru senzaţionalul retur al Stelei în meciul […]

Cîteva regrete mărunte după o victorie

Nu e necesar să fii neapărat fan stelist, trebuie doar să-ţi mai placă ceva din fotbalul nostru – asta e foarte greu… – ca să te bucuri pentru senzaţionalul retur al Stelei în meciul cu Ajax. Nu am nici o reţinere, nu simt nevoia vreunei remuşcări autocritice pentru pesimism după acel 2-0 din tur, nu mi-am dat cu părerea după amicalele alarmante din pregătiri, sîntem cîţiva care avem acest drept la plăcerea de a fi fost prudenţi într-o harababură generală. E rău şi asta azi – să fii pesimist, te poate lua lumea ca laş, ca neimplicat, vorbă ucigătoare, ce să mai vorbim…

Nu obişnuiesc să mă prăpădesc în amicale, sînt importante pentru echipă, dar nu au nici o relevanţă pentru ceea ce va urma, oficial, pe bune; după un amical-eşec cu vreo azeră ageră, tot la celebrul clişeu se va ajunge: „În viitor se poate întîmpla orice”. Aşa că mi se pare foarte cuprinzător să scriu că Steaua în returul cu Ajax a fost senzaţională, avînd în vedere ce rar e acest adjectiv în prestaţiile alor noştri. Sînt în faza cînd regret doar că se citează prea puţin numele şi persoana preparatorului fizic, nicicum să-l vedem la faţă în valurile de interviuri pe acest Neubert fără de care, ca să fiu sintetic, nu cred că s-ar fi ajuns, după 120 de minute furibunde, să nu se rateze nici un penalty; regret, de asemenea, că se vorbeşte cu nesaţ numai de bomba lui Chiricheş pentru 2-0 şi nu se dă mai mare importanţă pasei lui de peste 30 de metri către un Lato la fel de magnific ca pasa (nu-mi amintesc să fi folosit în ultimii ani adjectivul „magnific” în fotbalul nostru, îl las aşa…). În fine, mai am regretul că lui Reghecampf nu i se aduce omagiul cuvenit pentru ideea fixă a strîngerii grupului la finalul meciului, fie după 1-3 la Vaslui sau o calificare europeană.

După ce a murit ideea lui Bergodi – aplauze pentru adversar după fiecare meci – fixul lui Reghecampf dovedeşte acea sensibilitate superioară ca alegerea acelui film englez despre eşec în pregătirea echipei. Să repet că şi această inspiraţie e fără de precedent la noi? Nu are importanţă? Am lăudat prea mult Steaua? Aud multe scrîşnete din dinţi, îi aud şi pe cei care murmură: „Hai, lasă-ne, a fost o întîmplare!”. Nu marşez. Nu marşez nici la amintirea Valenciei, e facilă, căci, totuşi, ce-a urmat după Valencia? Mă gîndesc strict la tot ce e mai greu: turul, acasă, cu Chelsea… Stelei îi vor trebui cel puţin două goluri avans, aici, acasă, în faţa unei Chelsea care se bizuie pe retur. Rămîn taciturn. Mă sperie doar megalomania.