Să-mi fie ruşine!

Despre două puseuri ciudate de entuziasm.

Încep prin a dezvălui – nu facem toată ziua dezvăluiri? – că nici anul acesta nu m-am uitat la vreun meci amical zis de pregătire; îmi recunosc liniştit această carenţă; toate amicalele astea (e […]

Despre două puseuri ciudate de entuziasm.

Încep prin a dezvălui – nu facem toată ziua dezvăluiri? – că nici anul acesta nu m-am uitat la vreun meci amical zis de pregătire; îmi recunosc liniştit această carenţă; toate amicalele astea (e o strictă părere personală) or fi importante pentru echipe, dar telegenic nu-mi spun nimic interesant, de durată, cel mult te derutează. Am suficiente derute ca să mă mai frămînt pentru ce au făcut granzii români într-un amical de pregătire cu – o scriu la plesneală – necunoscuţii din Baku sau nu mai ştiu care vedete din liga a patra austriacă.

Exact în acest sens şi-n această stare de spirit am deschis televizorul să văd Supercupa dintre Dinamo şi CFR Cluj, echipe care după cum ştiam din toate clişeele verii nu străluciseră în pregătiri. E adevărat: şi dacă ar fi strălucit, tot m-aş fi uitat cu scepticismul de rigoare şi hazul aferent, gata totuşi să-mi fac teledatoria în faţa unei Supercupe. Să-mi fie ruşine de negativismul meu metodic şi nevrotic – o scriu şi la patru zile după acest meci într-adevăr super, cu b la urmă, cum a titrat fericit Gazeta. Nu-mi venea să cred că joacă două echipe româneşti într-un asemenea ritm, la 30 şi ceva de grade, cu atîta aplomb şi vigoare, ba chiar cu inspiraţie tehnică.

Oricît mă reţin să nu fiu liru-liru şi tralala în entuziasm, nu pot să ascund că am dat semnal unui prieten dinamovist de mare competenţă, aflat în creierul munţilor, fără televizor, să-i spun de Ţucudean cu care mă bătea la cap de multă vreme că e mare şi eu, desigur, rămîneam rece la minune; i-am adăugat două nume enigmatice, Issa Ba şi Boubacar, l-am ţinut la curent şi-n prelungiri, cu 2-1 Ţucudean şi imediat 2-2 cap Kapetanos, ca după penaltyuri să-l felicit în calitatea mea de progresist bătrîn şi imparţial, la care dinamovistul a găsit sobrietatea unui oftat: „Îmi pare rău că n-am fost la meci!”.

Nu am mai auzit de ani şi ani un asemenea regret, după cum nu am mai citit de-o viaţă ca Dinu să spună că un jucător român, Cătălin Munteanu, a fost încîntător. Punînd frînă binelui, cum e obligatoriu la noi, îmi zic că sînt toate şansele – aşa cum ne ştim – ca acest meci să devină o întîmplare.

Dar, duminică, cu finala U 19 Spania (iar Spania) – Grecia (iar Grecia) m-a pocnit din nou, scurt, entuziasmul sau aşa ceva: cum e posibil ca ţările astea în criză economică maximă să aibă puştime fotbalistică la acest nivel? Lui Deulofeu nu i s-a tăiat salariul precum regelui său?