Povestea lui Nick Viaţănouă

Merita secolul nostru o asemenea naraţiune?

La ora asta, cînd pariurile în sport trec prin cea mai proastă pasă, mai toate fiind suspectate că întinează  competiţiile, ar fi extrem de nedrept să-l ignorăm pe acela cîştigat de Nick Newlife, duminică, […]

Merita secolul nostru o asemenea naraţiune?

La ora asta, cînd pariurile în sport trec prin cea mai proastă pasă, mai toate fiind suspectate că întinează  competiţiile, ar fi extrem de nedrept să-l ignorăm pe acela cîştigat de Nick Newlife, duminică, la Wimbledon. Ca om care adoră rămăşagurile, mai ales acelea cu sine însuşi – povestea lui Newlife m-a entuziasmat, dacă azi ne mai poate entuziasma ceva, aproape cît victoria lui Federer. Poate chiar mai mult, pentru că ea e garantată în timp şi de moarte.

Newlife – ce nume prea bine găsit! – s-a dus, în 2003, după primul triumf al elveţianului la Wimbledon, pînă la o casă de pariuri, şi a jucat 1520 de lire pe 7 victorii ale lui Federer la Wimbledon pînă în 2019, adică un pariu întins pe 16 ani… Cota pariului era precisă, de 66 la 1, dar nimeni nu poate şti ce-a fost precis în mintea lui Viaţănouă. Poate instinctul său de om priceput în tenis – asta ca să fim cît de cît logici. Poate că avea, cum se zicea şi la noi, la hipodrom, „o viziune”.

Există întotdeauna vedenii, chiar şi la ageamii. Nick poate că nu a fost literalmente un ageamiu – ne putem juca oricît cu acest „poate”, nu contează. El a scos o mie şi ceva de lire pentru „vedenia” lui, cu totul nemaivăzută, a luat biletul cu pariul său, l-a pus în buzunar, l-a ţinut bine ani de zile, căci Federer îl confirma şi îi cerea să aibă răbdare… Viaţănouă, tenace în răbdarea sa, a mers pînă acolo încît a trecut în testament biletul său, şi a murit în 2009. Biletul nu a murit.

În acest timp, au murit multe idei şi mulţi idealişti, au căzut asteroizi în hău, ne-au supărat mulţi hemoroizi, au dispărut specii, bancomate, case de pariuri, case de nebuni, cîte nu s-au întîmplat cu mintea omenească, dar biletul nu a murit, iar Federer şi-a perfecţionat reverul său fabulos cu o mînă, cu care va intra precis în istoria tenisului. În 2012, la 30 de ani, el a cucerit – conform viziunii lui Nick Viaţănouă – al şaptelea său titlu la Wimbledon, învingîndu-l pe Andy Murray, un britanic care a avut puterea să recunoască, după o finală intensă, că-i vine greu din cauza lacrimilor să vorbească. Conform testamentului, cele 100.000 de lire au mers la organizaţia caritabilă Oxfam.

Povestea e atît de frumoasă – o înţelegem numai cei care ştim ce înseamnă să cîştigi, la hipodrom, un „austriac”, pariul pe cei 7 cîştigători ai celor şapte curse, încît mă sileşte să-mi înghit fără amar angoasa mea privitoare la arterele lui Federer şi să tac în tot ce ţine de norocul lui de a-l vedea pe Nadal eliminat din al doilea tur şi de a-l fi prins pe Nole într-una din cele mai slabe zile ale carierei acestuia. Singura mea obiecţie este că numele lui Nick Viaţănouă e prea ostentativ în această naraţiune despre triumful norocului, petrecută într-un secol care nu prea o merită.