La Zurich, fără răutăcisme

La gala FIFA nu am emis uşurel decît un sigur huo

La gala blatteriană de la Zurich, în lumea simandicoasă a atîtor superlative, mi-am propus să nu mă enervez, să nu emit răcnete, să mă comport, adică, decent; în fond, […]

La gala FIFA nu am emis uşurel decît un sigur huo

La gala blatteriană de la Zurich, în lumea simandicoasă a atîtor superlative, mi-am propus să nu mă enervez, să nu emit răcnete, să mă comport, adică, decent; în fond, sînt dintre acei cîţiva obosiţi de cîtă indignare clocoteşte în jurul nostru, cît sictir se consumă în ograda noastră, de  dimineaţa pînă seara. S-a ajuns ca un român care nu înjură să fie considerat un snob şi, uneori mai rău, un laş! Nu ştiu să înjur, de mult mi se impută această infirmitate şi nu reuşesc s-o rezolv – m-am decis să tratez gala cu acea eleganţă care se numeşte nu o dată humor.

Ca atare, nu am avut nici o obiecţie ca Blatter să-i confere un premiu prezidenţial lui Sir Alex, mai ales că United învinsese duminică pe City, aşa cum, foarte timid, o nădăjduisem vinerea trecută. Dar, imediat, privindu-l pe „nea Sandu”, cum am auzit că-i zic adorabil deja unii microbişti români – m-a răscolit întrebarea: cum să ai 3-0 la pauză, ca duminică, şi să nu dai alte 3, să faci un 6-0 atotrevanşard? Ceva totuşi nu-i în ordine, nea Sandule…

Mai departe, foarte mulţumit că Pep e antrenorul anului, m-am gîndit cu o anume duioşie la absentul (motivat!) Mou, la apăsătoarea lui problemă: Realul lui bate dezinvolt în Spania pe oricine, e într-o formă de zile mari şi lungi, dar de Barca nu poate trece decît o dată din şase meciuri. Cred că la orgoliul lui ar da nu ştiu cîte trofee pentru un 5-0 atotrăzbunătoriu cu Pep. Nu se poate să nu-i conferi o medalie pentru puterea de anduranţă cu care îşi trăieşte această frustrare.

Momentul cel mai greu pentru humorul meu a fost desigur consacrarea lui Neymar în locul lui Rooney la capitolul „golul cel mai frumos”. M-am simţit ca un părinte căruia i se persecută copilul, după care am emis un strigăt interior îndelung: „Cum nu vedeţi, boieri mari, că Neymar marchează în Brazilia, nu în Europa? Unde în Europa apărărilor crunte mai avea el timp să fenteze atît de uşor, să schimbe piciorul…?”. Şi-am conchis concis şi uşure: „Huo, blatteriştilor!”.

În fine, la momentul monumentalului Messi, am căzut într-o odihnitoare resemnare, atunci cînd genialul l-a omagiat pe Xavi, gata-gata parcă să-i ofere trofeul… Instantaneu mi-a scăpat un românesc: „a se slăbi”, dar am renunţat la un asemenea răutăcism, pentru a mă împăca definitiv cu gîndul că azi, mîine poimîine, cam niciodată un geniu al pasei nu va fi balon de aur. Şi m-am topit într-o rugăminte la zi, auzită demult la o agenţie Pronosport: „Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim!”.