Tenisul post-Federer
Două finale nu bune, ci „extraordinare”
Atît cît îmi permit cunoştinţele mele în tenis, îndrăznesc totuşi să nu fiu de acord cu Ilie Năstase atunci cînd declară că Djokovici şi Nadal joacă ping-pong. Cei doi nu numai că nu joacă […]
Două finale nu bune, ci „extraordinare”
Atît cît îmi permit cunoştinţele mele în tenis, îndrăznesc totuşi să nu fiu de acord cu Ilie Năstase atunci cînd declară că Djokovici şi Nadal joacă ping-pong. Cei doi nu numai că nu joacă ping-pong, ei practică un tenis la care, azi, nimeni nu se ridică deocamdată ca intensitate, ca viteză, ca nebunie curată din unghiuri imposibile. Finala lor de la New York a avut momente grandioase de încrîncenare sportivă şi ar fi meschin – omeneşte – să ţii morţiş cu unul, subapreciindu-l pe celălalt. Nole a fost superior în tot ce înseamnă atac şi apărare, dar frumuseţea unor gameuri terifiante ca efort a fost năucitoare. Primele două seturi – în care Nadal a condus cu 2-0 şi Djokovici nu l-a lăsat cu nici un chip să facă 3-0 şi le-a cîştigat cu 6-2 şi 6-3, setul al treilea cu formidabilul game de 6-5 pentru Nole, cu două mingi de meci, şi pe care Rafa îl întoarce la 6-6 într-un tie-break în care toţi rafaeliţii sînt în delir – toate acestea îmi cer să-mi stăpînesc mai bine superlativele.
Încă o dată, amîndoi – indiferent care e mai bun la ora actuală sau în anul acesta – sînt dintr-un alt tenis, pe care l-aş numi post-Federer. Cu precizarea că fără Federer nu s-ar fi ajuns în era acestor raliuri uimitoare dintre cei doi care, trebuie s-o recunoaştem oricît îi iubim suveranitatea stilului său – îl cam „au”, cum se zice. Noul său eşec în semifinala cu Djokovici, la 2-0 pentru el şi două mingi de meci în setul decisiv, e prea tulburător; rămîn la părerea că el nu mai poate duce cinci seturi cu Nole sau Rafa, susţin că venele şi arterele lui încep să-l „saboteze” cu acea cruzime atotumană, totuşi nu pot să trec peste un argument al Virginiei Ruzici: pe Roger lucrează o presiune, aceea de a nu mai fi cîştigat demult un meci mare. Posibil, foarte posibil, dar şi o eminenţă a tenisului ca Ruzici se întoarce la „vîrsta care îşi spune cuvîntul”. Altfel, voi observa că mai toţi vîrstnicii de calibrul unui Becker, Wilander, Ilie Năstase încă ţin cu Federer. Sîntem într-o bună companie şi încă nu văd de ce am părăsi-o.
Dar dacă în sectorul masculin situaţia continuă să fie a unui „big four” riguros şi nimeni nu apare să o destabilizeze, noutatea incontestabilă este la feminin, cu izbînda surprinzătoare a Samanthei Stosur în finala cu Serena. Mai nimeni n-a prevăzut-o, nici Ruzici, nici Mats, ce să mai spunem despre noi, aceştia, experţii în chibiţeală? Samantha a făcut din Serena cam ce-a făcut Serena din Wozniacki (şi bine i-a făcut, ca să se termine cu acest number one abuziv): a devastat-o printr-un joc de o vigoare nebănuită a ritmului, un tenis de o logică şi o claritate implacabile. Vorba Virginiei Ruzici: „Un tenis nu bun, ci extraordinar”. Oricum, mult superior, incomparabil cu ce am văzut la Na Li pe Roland Garros, la Kvitova lîngă Londra. Stosur a făcut unul din acele meciuri în care minute întregi nu greşeşti şi la care e normal să te gîndeşti toată viaţa.