Turul şi Leana din Ialomiţa

A fost cel mai curat Tur? Bine ar fi… Nu împărtăşesc părerea comentatorilor, după etapa a 19-a din Turul Franţei, aceea alpestră, cînd a cîştigat surprinzătorul francez Roland, precum că „Intrăm într-o nouă eră a ciclismului”. Era un pui de […]

A fost cel mai curat Tur? Bine ar fi…
Nu împărtăşesc părerea comentatorilor, după etapa a 19-a din Turul Franţei, aceea alpestră, cînd a cîştigat surprinzătorul francez Roland, precum că „Intrăm într-o nouă eră a ciclismului”. Era un pui de entuziasm (de ce nu ar exista şi asemenea pui, lîngă aceia de ofsaid sau de guturai?), nu prea la locul lui. Încă de pe vremea lui Naum şi Banciu – cuplul Manolo-Jean nu le e superior, dar îmi plac că se contrazic între ei mai plăcut decît predecesorii – susţineam că o nouă eră în ciclism ar fi să avem două Tururi ale Franţei. Unul pentru cei care se asumă ca dopaţi, şi un altul pentru cei care nu se energizează mai mult decît e normal. Era o glumă, desigur, dar şi o nouă eră. Ceea ce uimeşte azi în nebunia sau, mai elegant spus, în legenda Turului este indiferenţa la problema dopajului a mulţimilor înşirate pe şoselele Pirineilor şi Alpilor. Ele sînt de ani de zile tot acolo, înnebunite de idolii lor, oricum i-ar chema, Pantani, Lance, Contador sau Schleck, şi parcă nu le pasă dacă-s suspecţi sau nu. Încît mai degrabă mi-ar face plăcere să-l cred pe Manolo, în idilica lui convingere că anul acesta turul a fost mai curat ca nicicînd. Mi-ar plăcea, dar imediat îmi vine în minte vorba noastră strămoşească din Turul Ialomiţei: „Dea Dumnezeu ca Leana să fie fată mare, dar nu e!”.

Aşa stînd situaţia, mă mulţumesc modest cu invocarea, săptămîna trecută, aici, a lui Poulidor, inspirat de inscripţia aceea de pe o maşină: „Poupou, revino!”. A cam revenit, prin victoria lui Evans, numit pe bună dreptate de comentatori, după cele două clasări pe locul 2, în 2007 şi 2008, un mini-Poulidor. Evans e un mini-Poulidor în condiţiile în care Turul nu a avut un maxi-Anquetil, ca pe vremuri, sau un super-Lance, sau un super-Pantani – ultimele repere istorice de superclasă. Aşa-zisul Cadel mi-a învins de cîteva ori scepticismul ialomiţean de mai sus. Cele două etape ale lui din Alpi, plus contratimpul, m-au făcut să las naibii „problema” şi să-i contemplu o clasă de ordinul celor „mari”. Că favoriţii Contador şi Andy Schleck e clar că l-au subapreciat. Spaniolul, chiar dacă a atacat o dată sincer, nu a mai putut face breakul, Andy – obsedat de conflictul cu Contador – nu a avut nici o strategie faţă de australian şi a pierdut categoric la Grenoble contratimpul. Nici unul şi nici altul nu au posedat forţa de recuperare şi de atac a lui Cadel, nimeni nu a încleştat maxilarele ca el. Timid – avînd în vedere la cîte farse lacrimogene sîntem supuşi în aceste vremuri – aş cuteza să adaug că acest Evans mi-a apărut, în final, ca fiind cel mai emotiv cîştigător de Tur din ultimele două decenii; nici unul din zmeii, ba chiar crocodilii, pe două pedale nu a dat lacrimi mai autentice ca Evans, cu grija lui pudică de a le stăpîni într-un surîs chinuit. Ziceţi că-s prea duios şi nu se face? Bine, mai daţi-mi o dată golul lui Suarez cu schimbarea aceea de picior din finala Uruguay-Paraguay!