Tsonga, Tomic, Del Potro

În ce rămîne inegalabil Federer

Miercuri, la Wimbledon, era limpede că Tsonga nu putea avea ca idee supremă decît aceea de a-l ţine pe Federer cît mai mult pe teren. Helvetul – să nu-i mai zicem galactic… – a pornit […]

În ce rămîne inegalabil Federer

Miercuri, la Wimbledon, era limpede că Tsonga nu putea avea ca idee supremă decît aceea de a-l ţine pe Federer cît mai mult pe teren. Helvetul – să nu-i mai zicem galactic… – a pornit în trombă cu 3-0, a luat lejer primul set, după care Tsonga (aţi observat că seamnănă la chip cu Cassius Clay?) s-a pus pe joc în al doilea set şi a ajuns în tie-break, pe care l-a pierdut cam lamentabil. Se poate spune că la 2-0 pentru Federer a început meciul? Se poate. Hîrtia suportă această frază, ani de zile incredibilă. Cum să piardă Federer o optime de Mare Slem, în care conduce cu 2-0? Şi asta a devenit posibil… Tsonga va cîştiga cele trei seturi, fiecare cu 6-4, pe cîte un break bine negociat, jucînd din ce în ce mai dezinvolt, alergînd din ce în ce mai nebunatic, izbutind splendori din toate unghiurile.

Federer nu-i mai putea face nimic, din ce în ce mai nimic; rămăsese din el eleganţa în acceptarea eşecului, calmul nobil cu care-l aştepta pe Tsonga să iasă împreună de pe teren, sobrietatea unei demnităţi inegalabile azi în sport. Aici, cu siguranţă, va rămîne inegalabil: în demnitate. Îmi pare rău pentru el că nu are tinereţea veşnică, îmi pare bine pentru Tsonga care de mult mă entuziasmează (vedeţi, vă rog, ce-am scris şi de curînd, după Queens), mă simt mulţumit binişor faţă de pixul meu care „a văzut” just: Federer nu mai ţine cinci seturi cu alde Nadal, Djokovici sau Tsonga, deşi nici cu Yujnîi nu i-a fost uşor, în patru…

În semifinalele de azi, cel mai puţin convingător, pînă acum, mi s-a părut Djokovici. Acel tînăr croato-australian, Tomic, l-a chinuit rău de tot, găsind, pentru cei 18 ani ai săi, o impresie puternică, aceea a unui talent extraordinar pătat însă şi cu o voinţă superficială. Puştiul, se vede cale de-o poştă, are absolut de toate, plus acea naturaleţe a mişcării care, fie şi însoţită de aroganţă, anunţă campionul. Dintre cei care vin imediat după cei patru mari îl pun şi pe Tomic, alături de Tsonga şi, dacă-mi permiteţi, Del Potro, la care mă uit nu de ieri-alaltăieri, cu atenţie mărită şi, deseori, încîntată. Meciul lui cu Nadal a fost ce-a dat mai bun Wimbledonul 2011: lovituri crîncene, schimburi la fileu senzaţionale, tensiune permanentă, curate nebunii la care au fost solicitaţi – mai mult sau mai puţin straniu – medicii. După cît de puternic s-a dovedit Nadal cu Del Potro, nu-l văd pierzînd turneul. Dar cine e imbatabil?

Să n-o lungim: cred că după un 12-10 în al cincilea set, mai e loc ca să ne tragem sufletul într-un „Hai, Tecău, Hai, Lindstedt!”