La Wimbledon, unde e altă lume

Cum poate juca o japoneză după un cutremur de gradul 9

Problemă: dacă unul sau doi iresponsabili aruncă în fluviul inconştienţei zilnice un bolovan sau doi şi – ca de obicei – zece sau douăzeci de zăpăciţi se scufundă şi […]

Cum poate juca o japoneză după un cutremur de gradul 9

Problemă: dacă unul sau doi iresponsabili aruncă în fluviul inconştienţei zilnice un bolovan sau doi şi – ca de obicei – zece sau douăzeci de zăpăciţi se scufundă şi ei să aducă bolovanul la suprafaţă – cel care rămîne rezonabil pe mal poate fi socotit un indiferent, un nesimţit, un laş? O spun deschis: e cazul meu, şi n-oi fi singur, acum cînd are loc cea mai deplină aiureală din fotbalul românesc. Nu văd ce mai putem discuta sau analiza (verbe complet aiurea!), la ce bun să pamfletizăm… „Tu nu vezi că am ajuns la un humor de autobază?”, m-a întrebat un amic şi ideea mi s-a părut mai voioasă decît un turneu sud-american. Mă număr printre acei care sînt convinşi că în ultimii 20 de ani – să-i lăsăm pe cei de pînă în ’89… – fotbalul nostru nu a trecut prin zile mai grele şi sînt hotărîţi să nu-şi aducă „o contribuţie” la a clarifica o nenorocire care nu are decît o singură soluţie: demisia celor care ne-au dezgustat de tot ce ne-a plăcut mai mult. Nu ştiu dacă vor veni alţii mai buni, dar cel puţin nu vor mai fi „ăştia”, proţăpiţi pentru încă 20 de ani.

Aşa că – nesimţit sau laş… – răspund tuturor revoltaţilor că sînt la Wimbledon; nu sînt mai vesel pentru ai noştri, totuşi vezi măcar altă lume, nu întîlneşti „chipurile executive”. Dacă la domnii bărbaţi meciurile – mai mult sau mai puţin dezechilibrate – merg spre semifinalele patrulaterului clasic, la fetele doamne vidul de putere e chiar pasionant. Wozniacki e departe de a fi un number one incontestabil, iar reapariţia surorilor Williams dă speranţe pentru reabilitarea tenisului mare, chiar dacă Serena e încă greoaie şi Venus inegală. Nimeni nu-şi poate face însă de cap, înfruntîndu-le. Meciul lui Venus cu Kimiko Date Krumm mi s-a părut cel mai bun de pînă acum, cu o japoneză mai talentată şi mai spectaculoasă decît Na Li de la Roland Garros. Kimika a condus cu 5-1 în primul set, a fost egalată la 6-6, nu s-a topit şi a avut puterea să cîştige la 8-6; pierde setul al doilea, dar în decisiv era gata-gata să învingă…

Şi toate astea după un cutremur de gradul 9 pe insula ei! Cum fac făpturile astea să nu dispere, să nu cedeze în două seturi, dintre care unul e cam la zero? Se înţelege, nu insist, la cine mă gîndesc. Totuşi, Begu mi-a apărut, dacă nu „formidabilă” cum s-a zis, o noutate, măcar pentru un decisiv cu Pennetta, în care, cu dreapta ei valabilă (dar fără rever şi fileu) ţine pînă la 2-3, are 3-3 în rachetă, ratează groaznic de uşor şi rămîne la 2-6. Hănescu a fost agreabil cu Andy Roddick, fără să-i facă probleme sau vreun break. E clar ca un 6-4, 6-3, 6-4: în tenis, ca şi în fotbal, nu brănduim în spirit ofensiv. Dar rămîn la Wimbledon, unde măcar scap de cine ştim noi…