Apropo de ancheta France Football

La noi, din nicio echipă de vis n-ar trebui să lipsească Ozon

Cele 3 echipe de vis selecționate de France Football din toată memoria fotbalului – acelea „din toate timpurile”, cum se spune cu emfază – sunt exemplar de decente și modeste în fața prezentului. Din cele 33 de celebrități incontestabile de pe Planeta Fotbal, doar 4 (Messi, Cristiano, Ramos și Neuer) aparțin vremii noastre, sunt la zi, dacă nu-i socotim și pe Xavi, și pe Iniesta, rătăciți și pierduți în actualitățile lui 2020.

Lupta de clasă!
Nu-i contrazic, nu am trăit „toate timpurile”, am prins doar a doua jumătate a secolului 20, din 1958, când Brazilia a cucerit titlul mondial și Partidul Comunist Brazilian s-a opus ca această victorie să fie a întregului popor fiindcă asta putea slăbi „lupta de clasă”… Am rămas pe viață fan Brazilia, cu amor pentru tot ce vine din America de Sud, cu tot ce ține de spontaneitatea lor fără de sistem și fără chiar de disciplină tactică. Desigur, când văd Dream Team-ul nr. 1, cu Maradona și Pele mijlocași în spatele lui Messi și Cristiano știu că asta e un suprarealism al jocului și mă amuz deplin. Cum să trăim în fotbal fără amuzament? Iată acest trident din echipa de vis nr. 2: Garrincha – Cruyff- Ronaldinho, să-l tot visezi cu Cruyff socotit Pele alb, omagiu la care nimeni nu zbiera.

Dreptul la visare
Acum, în decembrie 2020, mă întreb cum ar arăta o anchetă a France Football în fotbalul românesc? 3 echipe de vis – nu ar fi posibile? De ce nu ar fi posibil, fiindcă suntem în găleată? Oriunde se poate visa dacă nu ai pierdut memoria și imaginația. Eu nu le-am pierdut, nici chiar așa… 3 echipe de vis, dacă nu 3, măcar două, nu ne-ar întrista. Sau nu aveți chef? Eu mai am. Sigur că generația de aur a anilor ’70-’99 ar ocupa majoritatea locurilor, nu văd de ce ne-am întrista, dar din punctul meu de visare, 3 fotbaliști români nu ar trebui să lipsească: Ozon, Petschovschi și Nichi Dumitriu. Ozon e cel mai apropiat fiindcă, vai!, s-a prăpădit în 1996, tot într-un noiembrie, sunt 24 de ani de atunci, e dintre aceia de neuitat.

Popey al nostru
Născut în 1927, era cam cu 20 de ani mai în vârstă decât Dinu și Dobrin, cu vreo 38 peste Hagi. Nu a prins Guadalajara ’70, avea peste 40 de ani. Timp de aproape 20 de ani s-a spus că Ozon e un răsfățat al tribunelor. N-a fost doar răsfăț, ci și încântare, plăcere, haz, toate strânse în nume de drag: „Năsel”, „Nasone”, „Nozon”. Ca în Brazilia… Unde jucătorul mare are, la noi, și alte 2-3 nume. Cu Ozon jucam și noi samba aceea de-i zice sârbă. Ritmul lui era dat dracului, nu cunoștea plictisul, trebuia să danseze, să se demarcheze, amețindu-ne pe toți. „Nasone” era mic-pitic, fără fizic, dar mintea-i mergea cu mingea ca la nimeni altul și în fața câte unui Bluto, el avea ceva din Popeye.

El ne-a inoculat microbul
În afară de dezmierdare, mai era ceva: când se anunțau la difuzor echipele și se ajungea la numele lui, cei 80.000 începeau să vibreze și mai și. E celălalt semn, lângă diminutiv și titlul de golgeter, că ești mare în fotbal: cum ți se rostește numele, lumea să vibreze cu voioșie. Înainte de Dobrin-Gâscanul, Mopsul Dumitrache și de Marcelinho, mingicarii români l-au avut ca președinte pe Ozon. El ne-a inoculat microbul și niciodată această pandemie nu va izbuti să ne silească la a renunța la microbismul nostru.