O zi grea din viața lui Maradona

De ce m-aș jena să-mi amintesc cum i-am luat, odată, apărarea?

Toată lumea scrie și vorbește despre el la persoana 1 singular sau plural (Balint mi s-a părut exemplar în concizie: „Simt că mi-a murit cineva drag”). Mă supun, după 26 de ani… Având ca subtitlu: „Nu el e nebun, alții sunt oribili”, scriam la 15 februarie 1994:

„Nu văd absolut niciun scandal, nimic criminal în gloanțele cu care Maradona a tras în niște ziariști extrem de cicălitori și prost crescuți din jurul casei sale. Las că nici nu a ucis pe nimeni – cum bine se argumentează la peluză când nu vrei să vezi un penalty: „Ce, dom’le, i-a omorât? A vrut să-i sperie, să le transmită ceva din spaimele lui pe care ei – nesimțiți, smintindu-se după orice știre demnă de a-ntâia – nu vor să țină seama. Acum vor să-l trimită și la doctorul de nebuni. Dacă la Poliție Dieguito al meu nu vrea să se ducă, cum e normal, poate că la psihiatru ar fi cazul, dar cu o condiție: nu singur!

Eu, în locul lui – și îmi iau această îndrăzneală fiindcă țin la el cum numai la Pele și la Petschowski am ținut -, aș cere să vină cu mine, la doctorul de nervi, și ziariștii în care am tras. Să mă consulte și pe mine, dar și pe ei. Acolo, la Mauricio Abadi, specialistul, s-ar vedea cine e nebun, eu, Maradona, sau ei? Iubesc prea mult ziariștii de fotbal ca să nu mă întreb câți dintre agresorii lui sunt „de-ai noștri”, ai celor care știm ce era o centrare a lui, un șut, o fentă, un dribling. Asta nu ni se spune în știrile care, toate, fac din Maradona un nenorocit căzut în demență. E dezgustător chiar dacă pot accepta că El Pibe s-a drogat, a curvăsărit sau a fost incorect politic…

Ce-aș fi făcut eu dacă Maradona n-ar fi vrut să mă primească în casa lui pentru un interviu și mi-ar fi urlat că pune mâna pe pușcă dacă nu-l las în pace? Aș fi instalat un ecran mare în fața casei și aș fi pus, toată noaptea, scene din marile lui partide; aș fi început cu slalomul printre englezi din ’86, cea mai grandioasă scenă de la Pele încoace, aș fi continuat până la plânsul după finala din ’90. El ar fi ieșit atunci din casă și m-ar fi chemat frumos: „Hai, nea Radule, vino să-ți spun ceva – cred că sunt sfârșit”.”

Notă 2020: Ca și Dan Petrescu, sunt șocat de decretarea în Argentina a unui doliu național de 3 zile la dispariția unui fotbalist. În criza mondială a personalităților, nu văd cui – dintre cei care conduc lumea – i s-ar putea consacra 3 zile de doliu național. Acolo, la ei, în America Latină, a mai avut loc un asemenea doliu național: când Brazilia a pierdut titlul mondial, pe Maracana, în fața Uruguayului. Europeni raționaliști, ne-au rămas inexplicabile patetismele lor. Lăsați-le așa, inexplicabile – poate vom fi mai inteligenți în înțelegerea harababurii mondiale.