Bulgarii ne-au depășit în fotbal? Da’ de unde!

Evenimentul zilei: autocritica lui Deac

Cum se bulucesc evenimentele de pixul meu! Îl suspectez permanent că nu are suficient humor pentru a le savura aglomerarea și intensitatea cu care ele caută un sens.

Ce le-a venit să se nimerească – ce bizar, ce coincidență! – în zilele când naționala României cădea 10 locuri în clasamentul FIFA, e adevărat că doar la 1 punct de obsedanta Norvegie, iar CFR Cluj, după un meci excelent la Sofia, în Liga Europei, se trezea pe primul loc în grupa ei, biruind-o în stilul ei (căci are deja un stil).

Desigur, Dan Petrescu „s-a scos”, ca de obicei, cu metoda lui infailibilă, afirmând din capul locului, că „bulgarii sunt înaintea noastră în fotbal”.

Da’ de unde! Această moștenitoare a unui (palma)res în care figurează o palmă zdravănă la adresa lui Dinamo, nu mi-a bulversat memoria, nu mi-a rupt pixul. Dacă Dan s-a scos apreciind că în campionatul nostru nu a avut parte de adversari de forța acestor sofioți, sper să nu se supere dacă îi voi spune că această ȚSKA i-ar da dureri de cap la noi doar noului Dinamo. (Eu de ce să nu exagerez?).

În memoria mea acest 2-0 va rămâne, poate pentru cei reci la eveniment, un fleac. Numit Deac.
După ce a marcat, parcă prea energic, penalty-ul său clasic și după ce pusese pe capul lui Rondon clasica centrare de 1-0, Deac a apărut la televizor pentru a ne explica – nici mai mult și nici mai puțin – de ce în ultimele 2 luni (termen fixat de el), jucase foarte prost și se simte ca atare.

Enunța cu tristețe, fără alt orgoliu decât cel profesional: oboseala, vârsta, diferența dintre cei 34 de ani ai lui și vârsta celor mai buni dintre tineri (fără nume, dar se înțelegea: Dennis Man), pe scurt: nu mai auzisem o asemenea confesiune în public a vreunui fotbalist român.

Mă simțeam și eu implicat profesional – mai demult, în perioada fastă îl susținusem aici, în Gazetă, pe Alin Buzărin, care ne propunea ca indiferent de Ancheta finală, să-l proclamăm pe Deac omul anului.

Ce facem acum, Aline, cu Deac, după aceste declarații? Îl mai susținem? Ne lăsăm emoționați de confesiunea lui, de dulcegăriile lui de melodramă? Cum ne vor acuza cei duri și nemiloși, necontaminați de aceste sincerități, indiferenți la autocritica lui pe care nu i-a cerut-o nimeni.

Sunt foarte mulți acești realiști pentru care acest 2020 a ajuns să nu mai fie cifra vreunui an, ci aceea a numărului de spectatori admiși în tribunele unui stadion. Iată humorul zilei! Deci, ce facem, Aline, cu Deac ca fotbalist al anului? Să ne mai gândim – e expresia mea preferată.