Un pașoptist în 2020: Ilie Năstase

Când TVR transmitea doar câteva secunde din finala de la Forest Hills

Conform noii recomandări, îl salut pe Cristi Geambașu cu mâna la inimă (la vârsta noastră, cord) pentru articolul său de săptămâna trecută care ținea să ne reamintească de cei 48 de ani care au trecut de când Ilie Năstase cucerea primul Grand Slam la Forest Hills, învingându-l în 5 seturi pe Arthur Ashe.

O simpatică coincidență face ca 48 să fie o cifră foarte dragă istoriei noasre. Se știe – e la îndemâna oricărui bacalaureat – ce au însemnat pașoptiștii pentru destinul european al României. Ar fi abuziv dacă – strict pentru acest destin sportiv – l-am numi azi, inspirați de articolul lui Geambașu, pe Ilie Năstase un pașoptist? În fond, a fost primul sportiv român care s-a impus la o dimensiune mondială.

„Match-pointul a fost reluat de două ori”
Nu cred însă că am fost abuziv dacă am alergat imediat la „Cei 5 ani cu Belphegor” să găsesc ce a scris după Forest Hills cel numit de Geo Dumitrescu Nea Belphi. Am găsit. După 48 de ani, în septembrie 2020, am rămas stupefiat: mă autodenunț – „Aplaudam îndelung transmisia de 2 ori în aceeași noapte a câtorva secunde din finalul de la Forest Hills. Match-pointul lui Năstase a fost reluat de două ori în ultima emisiune a zilei, imaginea e de neuitat, măcar asta să ne rămână de acolo”.

În 2020 mi s-ar putea imputa indulgența care se voia ironică în fața acestui adevăr istoric: Televiziunea Română nu a transmis finala de la New York, ci doar câteva secunde! Abia a doua zi după articolul lui Geambașu, sfătuit tot de dânsul, am văzut pe YouTube un amplu rezumat al finalei, inclusiv festivitatea de premiere și am înțeles de ce TVR nu a transmis decât câteva secunde: nu putea controla acest moment de glorie a unui român când gloria aparținea în țară doar unuia singur.

„Nu știu să mă comport în fața victoriei”
Cum s-ar fi transmis scenele când Ilie, transfigurat ca niciodată, flutura hârtia unui cec (25.000 dolari) rezemându-se de mașina inclusă în premiu? Nu exista teleexperiență în domeniul luptei anticapitaliste…

În 2020, sunt însă cât de cât mulțumit de finalul articolului din 1972: „Mărturisesc că nici eu nu știu să mă comport în fața victoriei lui, nu știu ce să scriu ca să nu sune prea „poetic”, prea emfatic sau prea normal (cred că se înțelege, fie și în 2020, ce ar fi fost prea normal…). În fața acestui eveniment fără precedent în sportul românesc ar trebui să fim la fel de crispați, de serioși și de sobri ca Năstase în clipa triumfului”.

N-a fost să fie, cum s-ar spune pe românește, dar nu numai pentru asta îl iubim, cum ar spune postul Erevan.