Pentru că suntem oameni!

Emoționanta normalitate a lui Jurgen Klopp

M-au enervat rău cei care țineau morțiș să mă întrebe, superiori, „Cum dracu’ nu te-ai săturat de fotbal, cum nu te-ai plictisit de el?”. N-am știut niciodată cum să le răspund. Ar fi trebuit să merg prea departe în autobiografie și m-am săturat de autobiografii.

Mai bine să rămân în imediat, în zilele astea în care m-au asaltat Klopp, Mourinho, Reghecampf și Norwichul lui Man. Au fost pasionanți. Să îi iau în dezordine. Mou a fost senzațional printr-o idee impracticabilă; el s-a lăudat că pentru a-i obliga pe băieții lui să comunice în joc, să-și facă reproșuri și să se certe între ei pe teren. Ca atare, Lloris, în pauză, spre vestiar, s-a luat dur de Son, gata să-l pocnească pentru că nu s-a repliat într-o fază în care Everton putea egala. L-au calmat colegii lui, dar Mou a apreciat scena ca frumoasă și „dacă vreți să-i acuzați, dați vina pe mine!”. El le-a cerut băieților să se critice între ei pentru ca forța grupului să crească. Și a încheiat fulminant: el nu conduce o trupă de băieți politicoși, cu care să câștige un trofeu fair-play, nu-l interesează trofeul ăsta!

Imediat – fiindcă nu știu ce-i plictisul în fotbal – mi-am imaginat cum ar fi ca Tănase al nostru să se ia de Dennis Man fiindcă nu l-a ascultat și n-a fost acolo unde trebuia… Ca să fiu drept, scena se poate dezvolta și cu Messi pornit dur spre Suarez… Îi vedeți certându-se în spațiu? Mourinho – întreb sfios – e nebun cu asemenea idei speciale în consolidarea spiritului de grup? Cât de Special One?

O spun imediat: în aceeași măsură în care Klopp e normal! Îi opun de mult, fără să-i hulesc și fără să mă satur de comparație. Mă emoționează fiecare frază normală a lui Klopp. E singurul antrenor din lume care poate formula un asemenea adevăr: „Viața nu este perfectă, dar așa e pentru toți. De ce ar fi pentru mine altfel?”. E singurul din meseria sa care poate gândi așa precum urmează: „Noi încercăm să trăim la Liverpool, deși nu reușim mereu, pentru că suntem oameni”. Nu am mai auzit un asemenea argument (aproape) filosofic în a explica inclusiv eșecul în profesiunea asta. E (aproape) o profesiune de credință în ceea ce se numește azi „factorul uman”.

De aici, de foarte sus, am aterizat în convorbirea – cât se poate de terestră – a lui Reghecampf cu Ovidiu Ioanițoaia. Momentul ei esențial mi se pare această sinceritate a lui Reghe: „Este foarte greu să te duci la președinte sau la șeic să-i spui că vrei un jucător din România. Ei primesc propuneri de jucători cotați la 15 milioane, câte 50-60 pe zi (câți??, nota mea uimită). Noi nu avem cotă față de jucătorii care sunt acolo. Când pui un brazilian lângă un român e foarte grea comparația”.

Și acum ajungem la Dennis Man, la Norwich, la alea 15 milioane care nu prea sunt 15… Nu vreau să vă plictisesc, totuși nu vi se pare „un blestem” cum se joacă soarta asta a fotbalistului român, dorit mereu la echipe occidentale aflate matematic în zona retrogradării?