Am trăit o izolare volubilă și bunicică

Să nu fim ingrați: nu ne-am plictisit de fotbal

„E pur si muove”, totuși Terra reîncepe să se învârtească odată cu fotbalul ei – l-am putea parafraza voioși pe Galilei, cu strigătul său cosmic. Doar o literă desparte cosmic de comic. Reîncepe campionatul, la noi cu o Craiova-Botoșani și la ei cu Sevilla-Betis. Nu am vreo obiecție la decalajul valorilor. S-a terminat cu incertitudinea, cu Telesportul pe reluări…
Sincer, a fost chiar o plictiseală? Să nu vorbim cu păcat! În plină pandemie, în totală izolare, doar cu mobilul în bună dispoziție, am trăit binișor câteva săptămâni cu fotbal berechet, obligat la amintiri, la trecut, cum nu ni s-a mai întâmplat de-o viață. Să nu fim ingrați! Ca de obicei, dracul nu a fost atât de negru…

M-am pus la punct chiar cu multe actualități: cu o Bundesliga sub domnia Bayernului lui Lewa și Muller, cu antrenamentele lui Marcelo, Bale și Suarez, strecurate printre finale de cupe europene de altădată, printre revederi cu naționala, cu Mondiale de dinainte și de după, cu septuagenara Guadalajara, unde nu se va face vreodată lumină cât timp se ocolește ultimul ei adevăr: împăcarea lui Dobrin cu Angelo.

Echipa de bază de pe meterezele memoriei – George Dobre, Andrei Niculescu, Radu Naum, Vali Moraru, cu colaboratori de talia lui Ilie Dumitrescu, Radu Paraschivescu, Decebal Rădulescu și Remus Răureanu – a comunicat intens cu telespectatorii aflați într-un elan al dialogurilor care se opunea oricăror izolări. Am avut deci parte de o pandemie volubilă și, ca de ori câte ori se vorbește – susțin înțelepții – există speranță.

Dovada, sau chiar două dovezi de bine: prima, în LaLiga nu se vor mai sancționa îmbrățișările fotbaliștilor după înscrierea unui gol; au voie să se bucure cum au făcut-o dintotdeauna. Mi se pare splendid de normal. Am numărat scrupulos cu ce înlocuiseră îmbrățișarea în Bundesliga. A biruit pumnul fie și în sensul amical…

Nu le venea ușor să se abțină de la gestul instinctiv în clipa unei reușite. Bine că Messi, după ce marchează pe o pasă a lui Suarez se va duce să-l îmbrățișeze, arătându-l mai întâi cu degetul ca pe un coautor. A doua binefacere? Va fi voie să scuipi în timpul meciului, ca de obicei după ce ratezi, nu în ochii adversarului, se înțelege…

Se interzisese, provocându-mi un protest intim. În suflet. Fiindcă scuipatul spontan – pentru oricine a bătut bine o minge și a ratat un penalty – chiar vine din inimă, ca o judecată a ei, imediată, la ceea ce ai făcut rău cu piciorul tău. A interzice scuipatul urât, la necaz, pentru a se impune cică o decență, o eleganță, o igienă antivirus în cele din urmă, am socotit asta un act abuziv la adresa spontaneității și libertății fotbalistului.

(Aproape) Inuman dacă nu exagerez și eu, deși sunt un analfabet în ale flegmei. E adevărat că zilele trecute, un confrate la a cărui inteligență țin m-a sfătuit insistent să renunț la ironie, ea devenind ineficientă, înlocuind-o cu un scuipat între ochii celui antipatic. I-am aruncat o privire cât mai nonviolentă.