Guadalajara ’70 – un destin de romanță

Când Cornel Dinu deplânge o ”prea mare răutate”

După 50 de ani, Guadalajara ’70 are un destin de romanță. Mă duc la colecție și găsesc ce scriam la sfârșitul acelui an: „Mi s-a făcut lehamite de discuțiile post-mexicane. Nu doresc să scandalizez, dar, când văd cu câtă încrâncenare se mai polemizează, cu câtă patimă se cer capete, cu câtă plăcere meschină se fac ironii groase la adresa unor oameni ca toți oamenii, cu câtă încăpățânare se zgândăresc răni care ar trebui lăsate să se cicatrizeze în tăcere, cu ce poftă diabolică se încearcă demonstrarea unui eșec acolo unde n-a fost deloc eșec, când văd toate astea mă cuprinde un ușor de mărturisit plictis”.

Amor și nostalgie

După 50 de ani, în 2020, ca în romanțe, nu numai că nu-i niciun plictis, ci s-a lăsat cu amor și nostalgie. Ce echipă mare am avut! Ce extraordinari erau, pe atunci, un Liță, un Dumitrache care se juca genial cu fundașii englezi, aducându-l în extaz pe Vania Chirilă, știați că prim-ministrul Marii Britanii le-a transmis telegramă de felicitare alor lui după acel 1-0 cu noi?

Zilele trecute, un confrate mi-a telefonat să-mi spună că lui – revăzând meciurile – Dinu i s-a părut monumental…

– Nu te-a enervat temporizarea?
– Care temporizare? Azi nu mai vezi viteza aia!
– Exagerezi!
– Nu eu, ci voi, cei care de pe atunci scriați de rău despre fotbalul românesc… Vă dădeați exigenți și erați ridicoli!

Nu bag fitile

L-am auzit, zilele trecute, pe Dinu la emisiunea lui Dan Filoti consacrată acelei aventuri – bine zis! – a Mondialului ’70. L-am ascultat atent, știindu-l bine ca pe un antiromanțios, dur, și ca pe un încăpățânat pro-Angelo; dintotdeauna, de pe vremea când îl votam în Anchetele anuale ca nr. 1, nu mi-am permis să-l întreb cum suportă el pamfletele nimicitoare ale lui Fănuș, idolul său literar și moral, la adresa lui Angelo. Detest să „bag fitil” între prieteni și, tot cum oftează romanța „nu voi ști niciodată ce vorbe și-au spus ei în problemă”.

Dobrin, subiectul perpetuu

Acum l-am așteptat să se pronunțe în ceea ce nu numai eu numesc eternul scandal mexican: Dobrin! Cornel Dinu nu l-a ocolit, dar a căutat să împace toate contradicțiile cazului, adică a fost – cum se spunea prin anii aceia – împăciuitorist: i-a recunoscut geniul lui Dobrin, a dat parcă pentru prima oară pe față carența aceluia – în deplasare își ferește picioarele, cum mi-a spus odată și Lupescu tatăl -, a numit precis marile meciuri ale prietenului său, a numit anchilozare și închistare tot ce s-a petrecut, ca, în cele din urmă, să ne propună ca explicație la tot ce a fost – „A fost și prea multă răutate”...

Replay!

Cornel Dinu, care știe ce e o răutate, nu se va supăra dacă mă simt dator să-i comunic din proprie experiență că argumentarea lui nu o să țină la cei care au cultul lui Dobrin. Chiar când văd poza lui în care îl îmbrățișează pe Angelo (Gazeta Sporturilor din 2.05.2020), ei, cei cărora orice dinamovist le e suspect, o socotesc – cum mi-au și scris – „o gargară”. E de neuitat.

Aceeași memorie intensivă și nerelaxată îmi cere să consemnez că pe 07.09.2020 se împlinesc 51 de ani de la folosirea replay-ului în România, la un Steaua-Dinamo, când Țopescu, emoționat ca un copil, îi striga lui Călin Antonescu: „Atenție, Căline, reluăm faza!”.