Noi, cei nevindecați de fotbal

... și aflați în memorie intensivă

Mă număr printre nevindecați și mă aflu la memorie intensivă. Precizez imediat: nevindecați de fotbal. Nu știu câți suntem, nicio statistică nu ne încifrează. Nu așteptăm niciun vaccin pentru dorul de fotbal. Suntem vaccinați pentru asta de la o vârstă fragedă.

Naturalețea unui fost copil

Săptămâna trecută, comentând acel 1-2 din meciul decisiv de la Belgrad (România-Ungaria 1972, în barajul pentru calificarea într-o semifinală a unui Campionat European), un internaut, Gabriel, aflat și el în memorie intensivă, îmi scria că avea atunci 8 ani și a plâns pentru prima oară la un eșec al naționalei. Faceți socoteala, la 8 ani în 1972, ce putea scrie în 2020 un om la peste 50 de ani… Îi mai avea în minte pe Neagu („Neagu al meu”), pe Radu Nunweiller, pe Rică Răducanu; mi-i descria precis, cu o mare naturalețe în sentimentalismul său de adult cu computer.

Golul lui Dobrin…

Un alt internaut, Ivan, era entuziasmat încă și azi de golul lui Dobrin, de la acel 2-2 de la București, socotindu-l cel mai frumos din cariera lui, ținându-i bine minte „stângul de sub minge, de pus pe calculator…”. Tot Ivan, scrupulos, ținea să-mi precizeze că nu a văzut golul din tur de la Budapesta (1-1) al lui Sătmăreanu, gol de zile mari, și azi antologic, care m-a trimis la colecția mea, unde consemnam declarația fundașului nostru că nu a fost un gol de zile mari, deși după reușită „păream că nu-s teafăr la minte…”.

Cine nu a tras în Angelo?

Acest 1-1 în tur, cu perspectiva de-a ne califica în retur acasă, mă adusese și pe mine într-o transă pe care nu mă jenez s-o pun pe hârtie și-n 2020: „Pentru mine, esențial este că această performanță a fost obținută de oameni pe care i-am vorbit de rău în kilograme de hârtie, de vorbe și de vin. Cine nu a tras în Anglelo, cine nu l-a ars pe Sătmăreanu, cine nu l-a ras pe Radu? Câte spume la gură s-au făcut pe chestia Dobrin sau pe chestia Răducanu? Pe drept și pe nedrept, pe bune și pe rele, s-a tras fără milă și, probabil, se va mai trage, fiindcă în fotbal și în tauromahie nu există iertare”.

Nu pot fi călău!

E adevărat, nu am ras niciodată pe nimeni! Căci ce scriam exact în 1972, când Gabriel avea 8 ani și plângea prima oară la un eșec al naționalei: „Ni se impută lipsa de cruzime, excesul de ironie după care nu curge sânge, vocabularul care nu drăcuie suficient, nu scuipă cum trebuie, nu mușcă dureros – „să-l frigă pe nenorocit”, cum striga cineva. N-am tras niciodată „suficient de tare” în antrenorul X care – după părerea corespondentului – ar fi trebuit să se sinucidă… Ei bine, nu pot și nici nu vreau. Mai ales nu vreau! Nu mă pot decide să jignesc, să chem la spânzurătoare, să mă erijez în călău. Știu că există prea puțini inocenți în sport.

Rămâne cum am vorbit!

Dar mai știu că sportul e o încercare sublimă de-a învinge prin nevinovăție, fără murdării și hoții. Fără această iluzie, de ce am mai scrie? Fără această visare – la ce bun toate metaforele noastre? Numai așa, ca să dovedim că suntem răi, mari și ai dracului, că peste noi nu se poate trece? Oh, nu pentru asta ne-a plăcut să batem bășica, de mici copii…”.

În 2020, în plină pandemie, nevindecat de fotbal, am voie să zic, ca între bucureșteni conciși: rămâne cum am vorbit acum aproape 50 de ani? Ura și la gară nu mai ține fiindcă suntem în izolare…