Fiecare cu reluările sale

Cronica unui baraj uitat, din aprilie-mai 1972

Dacă tot suntem siliți (cu plăcere!) la atâtea reluări, amintiri și aniversări cum au fost cei 37 de ani de la 1-0 cu Italia, pe 29 aprilie 2020 e cazul să amintim că se împlinesc 48 de ani de la un prea uitat și straniu baraj România-Ungaria (tur la Budapesta 1-1, retur la București, pe 14 mai, 2-2 și decisivul la Belgrad, pe 17 mai, 1-2) pentru calificarea, conform formatului de atunci, în semifinalele Campionatului European.

Pixul nostalgic…
Mi-am adus aminte de aceste 3 meciuri disputate în 3 săptămâni de cum l-am auzit pe Lucescu în comentariul său la acel 1-0 cu Bearzot că primul rezultat excepțional al României ar fi fost nu la Guadalajara, ci egalul de pe Wembley, din 1969. M-am dus imediat la colecția mea și am găsit cronica la decisivul de la Belgrad, unde creionul meu a putut să scrie: „Mie mi se pare că cele 3 meciuri cu Ungaria – ca intensitate, ca supunere la dramatismul eforturilor, ca zbatere, ca sfâșiere, dar mai ales ca perspectivă pentru capacitățile noastre – au fost mai importante și mai fertile ca Guadalajara primelor glorii”. M-am uitat îndelung la pixul actual și mi-am recitit cronica.

… și creionul trist
În 2020 pot afirma că nu am scris vreodată ceva mai patetic și mai trist: „Mă simt stors. Tristețea mea e atât de mare încât o socotesc inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât mușc creionul ăsta să-l împiedic a dramatiza…” (Nu-mi displace chestia asta cu creionul, cum nu-mi displace nici ce a urmat: m-a biruit o omenie. Azi poate fi un calambur. În 1972 mai ținea.) „Ca să încep acum a da cu pietre în Angelo și în jucători mi se pare nemernic și stupid. Oamenii aceștia au fost admirabili, mai presus de slăbiciunile evidente, tehnice și umane. N-am văzut națională română cu un joc mai dezinvolt în momentele de reușită – și cu un chip mai omenesc în nefericire.

Plânsul lui Rică
În 3 zile am trecut cu ei prin toate apele, prin toate frumusețile, de la magnificul gol al lui Dobrin, duminică, până la inadmisibila gafă a apărării la al doilea gol maghiar; de la plânsul lui Răducanu pe minge, după penalty, până la durerea uriașă a lui Neagu, miercuri, după ce a ratat acea lovitură de cap în careu; de la superbele 20 minute ale primei reprize nocturne în care maghiarii au pierdut toate duelurile și echipa noastră s-a mișcat ca o aristocrată a fotbalului, culminând cu acel gol al „1-2″-ului Neagu-Dumitru, în care Liță a intrat în careu cu fulgerarea unui Pele, și până la îngrozitoarea sufocare a tuturor din final”. (Aici am declarat că acest baraj a fost mai fertil ca Guadalajara) Și: „Ceea ce mi se pare esențial este că după această înfrângere – să nu-i spunem altfel, n-are rost să fim slabi de înger – noi nu trebuie s-o luăm ca altădată, după alte eșecuri, de la început. Plânsul să ne fie scurt, să privim înainte, n-avem de ce să privim înapoi cu mânie.

Exageram?
Încă n-avem densitate ofensivă, n-avem oameni mulți de gol, dar rămân la părerea că nu suntem mai slabi decât ungurii, ajunși printre primele 4 europene, și-l înțeleg prea bine – după meciul lor cu iugoslavii – pe antrenorul sovietic care declara că nu i-ar conveni să cadă cu noi în semifinală… După aceste meciuri cu Ungaria, nu văd care din cele 4 semifinaliste ar dormi liniștită înaintea unui meci cu noi”, (Exageram?) „Avem de ce și de unde să ne comportăm ca englezii în fața unei dureri fotbalistice. Avem de unde să fim gentlemeni și nu hingheri”. (Altă exagerare?) Încheiam cronica așa: „Și nu știu de unde mai iau energia să retranscriu aceste cuvinte dinainte de primul meci, ale lui Dinu (care mi se par acum esențiale ca inteligență și morală):

„Dacă vom pierde – și sper să nu pierdem -, aș vrea să cred că a doua zi vom fi chemați la Federație pentru o ședință de 10 minute în care să ni se mulțumească pentru tot ce-am făcut noi, jucătorii, ca să ajungem aici…”. Aici ai exagerat tu, Cornele? Fiecare cu reluările sale.