Miștoul românesc e mare și tare

Cum mă tratez de sinistroza zilei

Fiindcă există deja clasamente ale stupidității apărute în pandemie – în Franța, pe primul loc ar fi întrebarea unei telespectatoare: „Dacă nu putem ieși, soțul meu se va mai vedea cu amanta sa?” -, la noi aș cita buna folosință a fotbalului, a clasamentelor sale bazate pe golaveraj în clasamentul țărilor după numărul lor de infectați și decese.

O viață cât un penalty

Unele țări sunt avantajate de un mortaveraj superior. A rămâne stupefiat în fața acestui termen te trimite, desigur, printre cei care nu au umor, adică printre proști. Știam demult că miștoul românesc e mare și tare. Am trăit ziua când un poet de geniul lui Nichita Stănescu putea să scrie după ce a aflat că în Brazilia un spectator a făcut infarct și a murit la ratarea unui penalty al echipei sale: „Înseamnă că atât a meritat viața sa”. Neînțelegerea poetului ne-a cutremurat pe toți pricepuții din fenomen și degeaba Fănuș Neagu a ținut să explice infamia miștoului. Mortaverajul este o asemenea infamie a unui miștocar ale cărui inteligență și cultură nu-l apără de prost gust, un virus al minții care operează odată cu acest COVID-19 capabil să ne împartă, fără exagerare, viața în două epoci diferite: cea de dinaintea apariției lui și cea de după, cu lozincile ei de neînțeles: „Dacă vă iubiți părinții, nu-i îmbrățișați!” sau „Vă rugăm, stați în case!”, poruncă a deținuților din închisori.

Rău cu adevărat este când îți pute totul

Ca să fiu cât mai strict și să revin la Gazeta noastră cu știrile ei, nu am citit vreodată ca un club englezesc să propună ca meciurile restante din prima ligă să se desfășoare în China, unde azi e mai multă siguranță anti-COVID decât în Anglia! Știre pe care nu pot să nu o leg, în toată sminteala ei, de informația aceea oficială cu Belgia care a refuzat importul unui milion de măști din China, fiindcă nu respectau normele de asigurare a sănătății în țara unde Boloni își scrie memoriile. Nu forțez lucrurile amintind de Boloni? Ba da. Dar sunt conștient și mă tratez de sinistroza zilelor. Nu pot detesta totul. Am pe perete fraza scriitorului meu preferat, un american, despre un semen al său: „Îl așteaptă un viitor sumbru. Detestă totul”. Acesta e pentru pixul meu viitorul cel mai sumbru: să nu-ți mai placă nimic, să-ți pută totul, să faci clasamente pe mortaveraj…

Între Giggs, Zanetti și Lewandovski

Nu mă ascund – stau toată ziua izolat, privind la montajele meciurilor de altădată, dinaintea acestui 2019. Îmi plac momentele când citesc echipele ideale ale lui Gică Craioveanu (cel care ne-a spus din timp că nu există fotbalist la 100 de milioane!) sau Ionel Dănciulescu; îi sunt recunoscător lui Danciu-gol că mi l-a numit în echipa lui ideală pe Giggs al meu de la United. Sunt încântat – ciudat verb, azi! – de prezența lu Zanetti și Makelele în echipa unui deloc idealist numit Mourinho. Închid ochii de plăcere văzându-l pe Roberto Carlos cu șutul lui nemaipomenit, dar și mai mult mă entuziasmează omul meu, Lewandowski, în montajul golurilor sale aproape perfecte. Mi-am decupat declarația lui Gundogan: „Lewandowski este pentru mine cel mai bun atacant din lume”. Și pentru mine!

În fond, pe ce poziție mă găsesc? Deloc optimist-facilă. Sunt de părerea lui Kroos: „Fotbalul nu va mai fi cel pe care-l știm…”. Chiar cu Messi la Inter, chiar cu Mbappe mai ieftin cu 20%, miștourile noastre românești vor evolua și ele sau – mai bine zis – va trebui să le reevaluăm. Fiți pe pace, nu vor muri!