Precum Tsitsipas

Cum să te mai simți binișor gândindu-te la Dumitrache și Il Fenomeno

Fiindcă în nicio Ordonanță Militară nu sunt interzise veștile bune, și tot ce nu-i interzis e permis, îndrăznesc să relatez două momente în care, sfidând nenorocirea globală, m-am simțit bine spre binișor. Precizez că pentru mine binișorul e superior binelui, e mai tandru, mai omenos, binele fiind rece și lozincard.

Prețul Mopsului în autocare Fiat

Primul moment l-a constituit mesajul unui internaut ce semna Suceveanu (!?) care, de la început, ținea să-mi comunice că la 9 ani era „pitic” la Progresul, după care îmi corecta fără vehemență o eroare a memoriei mele (portarul ceh din meciul cu noi de la Mondialul din ’70 nu era Victor, ci Vencel), ca să ajungă la o informație la care nu am avut acces în cei 50 de ani de cronicar sportiv și pe care nici Vania Chirilă nu știu s-o fi popularizat. La sugestia mea – aceea că nu cunoaștem cât costau exact pe plan mondial Dumitrache și Dobrin -, dl Suceveanu ținea să-mi comunice o veste bulversantă: pe vremea aceea nonvalutară, signor Agnelli oferise pentru a-l avea la Juventus pe Dumi 50 de autocare Fiat Lux!

Dar Ionuț Radu câte mașini face?
Dintotdeauna analfabet în prețurile pieței auto, nu pot traduce cât însemnau atunci, în lei românești, 50 de autocare Fiat Lux. Las la competența celor informați să calculeze, ceea ce poate că îi va amuza în aceste zile ale unei cifrării sumbre. Mai avem, mai găsim timp să reținem – cu ultimele rezerve ale memoriei noastre – cât valora Dumitrache în 1970.
Nu pot decât să-i mulțumesc dlui Suceveanu pentru că a avut energia să-mi clapoteze o asemenea informație întru totul bine-venită. Aș extinde calculul și la Ionuț Radu: câte autocare Fiat Lux valorează el azi?

Elogiul lui Ibra

Al doilea moment bunicel a fost acela audiovizual în care am aflat de elogiul pe care Ibrahimovici i l-a adus lui Ronaldo „Grăsuțul uriaș”, cum l-a numit Gică Craioveanu. Ibra, omul unei monumentale vanități, îl numea nu numai Fenomen, ci și „cel mai înzestrat fotbalist” din câți au apărut vreodată.

Am fost atât de impresionat încât am recurs la metoda lui Tsitsipas, grecul care, în izolare, obișnuiește să stea de vorbă cu obiectele din jurul său. Nu mi se pare extravagant. O practic și eu, în izolarea mea, stând des de vorbă cu obiectul meu cel mai drag, pixul dintre degete.

Noi, frizerii din Dr. Staicovici

Nu am aruncat niciodată vreun pix, vreun creion. Am vreo 100 din ultimele două decenii. L-am luat pe cel mai la zi și i-am spus să-și felicite străbunicul, pixul care, în septembrie 1994, l-a ridicat în slăvi pe Ronaldo, când juca doar la Eindhoven, după un meci cu Bayer Leverkusen al lui Ionuț Lupescu.

Străbunicul său scria că Ronaldo, marcând 3 goluri din 5, „înnebunise o apărare germană, nu o impostură, nu o murătură!”. Străbunicul pixului de azi înnebunise și el, scriind negru pe alb că „nimeni nu sare de pe ecran spre glorie ca Ronaldo, cel tuns zero ca un chiulangiu pedepsit de diriginte”.

Și încheia teribil: „Dacă băiatul ăsta nu ajunge cât Romario și Bebeto, să mă tundeți zero!”. I-a depășit, dar pariul meu mai e valabil: „frizerii” – adică noi, cei din Dr Staicovici – mai pot conta pe mine…

Textul se găsește la pag. 220 din „Fotbal plus ai mei și-ai noștri” (ed. Polirom 2017), carte dedicată lui Gicu, cititor fidel al Gazetei noastre care îmi urează, de ani de zile, săptămânal, sănătate. Nu știu dacă a aflat de dedicație, nu i-am comunicat-o, nu știu cine e, unde stă. O fac azi, eliberându-mă de o remușcare. Vremurile o cer. E vremea să-i urez eu lui Gicu „Sănătate!” și să-l rog să-mi confirme, ca un semn de viață, că a primit mesajul meu.