De ce surâd la declarațiile lui Halep
Fără să dramatizeze, Simona joacă totuși în două comedii

Simona are dreptate când declară că nu va face o dramă din eșecul semifinalei de la Melbourne. Într-adevăr, nu are de ce. În fața unei Muguruza renăscute în forță și inspirație, Halep a pierdut din câteva detalii, un forehand ratat, o imprecizie, un zbârci milimetrice, într-un cuvânt sau două: a jucat bine. A pierdut demn.
Instabilitatea nervoasă la domnișoare
Nu prinzi zi de zi 53 de minute din meciul aproape de perfecțiune în care a spulberat-o pe Kontaveit. Nu poți spulbera tot timpul – și, ca să fim sinceri, câți o vedeam ajungând în semifinală? Tot atâția câți puteam pronostica finala asta, Muguruza-Kenin. În mișcarea valorilor din tenisul acestor doamne și domnișoare, instabilitatea nervoasă e mare și chiar aici, prin comparație, Halep nu stă rău, ba dimpotrivă: semifinala a adus-o pe locul 2 în clasament și oricât ne asigură ea că ăsta, clasamentul, nu-i stă pe cap, nu o cred. E imposibil să nu-i pese cum au pierdut Pliskova, Osaka locurile lor…
Comedia lipsei de presiune
Dacă nu vrea să facă o dramă dintr-un eșec demn, e cazul să nu facă nici comedie în declarații. Ori, ca fan al ei, niciodată prompt în a-i discuta eșecurile, convins că ea nu trebuie silită să joace altceva decât știe și poate, îmi permit să-i spun că evitând drama, ea joacă în două comedii. Comedia ignorării locului în clasament. Comedia lipsei de presiune. De câte ori o aud explicându-ne insistent că nu are nicio presiune și asta e OK, surâd. Surâd ca ori de câte ori apare un contrast comic. Cum să fie OK să joci fără presiune?
O scriu pe șleau, cu tot humorul: când o văd cu ce furie dă cu racheta de pământ, gata s-o rupă, mă liniștesc; înseamnă că lucrează în ea cea mai importantă presiune: stima de tine însuți, nu-ți accepți greșeala – e semn bun că exiști chiar dacă știi că te vor amenda. Sunt dintre fanii care nu-i numără banii, dorind să aibă cât mai mulți, numai să renunțe la teoriile cu absența presiunii.
Pamflet la eșec
Adevărul este că din câte ne lipsesc în cultura noastră sportivă, această cultură a eșecului este cea mai gravă. Ori dăm răcnet teribil de ridicol la victorii, ori facem din orice eșec un mare mișto, un pamflet, un scandal național. Emil Cioran observa demult că nu cunoaște vreun neam care să se autodistrugă ca noi. Un admirator al său folosea expresia: Cum ne putem noi autocalomnia, mai rar popor! E cu atât mai valabil azi, în pamfletăria noastră cea de toate zilele.
Să-l vedem pe Nole la aproape 39 de ani!
În ceea ce mă privește, nu o dată mă uit stupefiat la Federer. E incredibil cum reacționează când e învins. Sobrietatea lui e unică; nu l-am scăpat din ochi în meciul lui cu Djokovici, la Melbourne: a pierdut în 3 seturi, în primul conducând cu 4-1 și pierzându-l la tie-break. Nu a dat decât o grimasă și niciun urlet, mai departe, pe reușitele sale, nici ele puține… Mai târziu am aflat că era accidentat. Dar, fan Roger, îmi este clar că nu-l mai poate învinge pe Nole, scandalos de exuberant în victoriile sale de obicei strălucite. Să-l văd pe Nole cum va fi el la aproape 39 de ani!