Putem să rămânem eleganți în formulări?

O săptămână începută cu Klopp și încheiată cu Boloni

Microbiști cum suntem de la început și până la urmă, am avut o săptămână grea, bună și foarte bună de fotbal; până când ne vom bate capul cu CFR Cluj-FCSB-Sevilla, nu e inutil să ne mai gândim la ce am văzut, auzit și citit în acest început de 2020. Am pornit-o cu un Liverpool-Tottenham (doar 1-0 în pofida unei posesii categorice) de o îndârjire superbă și ciudată.

Patima de a învinge

Cormoranii aveau titlul în buzunar și parcă nu le păsa; nu le păsa nici de diferența de puncte, vreo 28, dintre ei și Tottenham în clasament; dar nici băieților lui Mourinho nu le păsa de inferioritatea în puncte și posesie; se juca nu pe viață și pe moarte, cum stabilește înțelepciunea engleză, ci pe o idee încă nedefinită – să-i zicem provizoriu: patima de a învinge și de a nu fi învins. Klopp zicea că nu a fost cel mai bun meci al oamenilor lui, dar îi felicita. Lui Mourinho îi scăpa un adjectiv rar pe limba lui: „Liverpool are fotbaliști formidabili”.

Din Insulă în Arabia Saudită

Guardiola plusa: „Jurgen e mai bun decât mine, iar Liverpool e cea mai valoroasă echipă din istoria Premier League. Îmi permit să am altă problemă: cum de nu fascinează Liverpool, azi, precum fascina ieri Barca? E prematur? În fond, ce joacă Kloop și ai lui e cel mai convingător refuz al acelei tiki-taka de îndelungă celebritate; nimeni nu mai practică acest presing sus, ofensiv cu cinci-șase oameni în careul advers. Fără să mă tem de contraziceri, finala Cupei Spaniei mi-a apărut cu mult sub meciul de la Londra, unde nu se juca niciun titlu… la Jeddah (cu obsesiva întrebare caragialiană: ce căuta neamțul în Bulgaria?) am avut parte de ceea ce aș numi o îndelungă frecare fără de penetrare, un joc la anihilare reciprocă din care s-au eliberat abia în prelungiri, când Realul a dovedit ce era de dovedit: este cea mai în formă echipă a Ligii.

Cu Boloni în „junglă”

Singura problemă a finalei „arabe” a fost Valverde, eliminat pentru un fault incontestabil și laureat totodată al meciului. Nu m-am decis nici până azi dacă a fost pe drept sau nu premiat, ceea ce nu m-a împiedicat să mă „cufund”, de luni, în cele două ample interviuri acordate de Loți Boloni lui Eduard Apostol. Au fost pasionante. Oricâte reacții negative vor provoca, le socotesc normale. Cu Boloni nu te înțelegi ușor și nici el nu cere să-i dai dreptate cu ochii închiși; știe și el că e subiectiv și te admite așa și pe tine.De aici încolo ne putem înțelege, acceptându-ne simpatiile și antipatiile inerente acestei vieți în „jungla” fotbalului de azi. Termenul e tare și greu contestabil pe plan mondial, dar să fie cu iertare, și la noi, pe plan local.

Așteptând memoriile lui Loți

Aici, Boloni e foarte sever: lui „nu-i e frică decât de mentalitatea jucătorului român”, prea superevaluat din plecare, prea puțin pregătit pentru jungla aceea în care intră prea devreme; nu are curaj să dea bani pe români, dar apare o nuanță: nu poate face din artiști – gladiatori, așa cum se impune azi peste tot. Totuși asta înseamnă că le acordă o calitate, aceea de artiști. Fie și naiv, nu sunt dispus s-o trec cu vederea. Prefer să pun chiar ca un motto în ce scriu aceste cuvinte ale lui, poate și ele prea naive: „Să rămânem eleganți în formulări, nu-mi place când vorbim cu spume la gură”.

Sper că le va pune ca motto și la memoriile sale pe care le aștept ca un fan al său încă de pe vremea când Mircea Lucescu își făcea naționala începând cu Loți Boloni.