Exasperanța

De Anul Nou, fără dulcegării și fără mânii de România

Printr-o inspirație de zile mari, al cărei secret funcționează și în meseria noastră, primul număr al Gazetei Sporturilor pe 2020 începea cu cei 70 de ani ai lui Liță Dumitru și se încheia (ce potriveală!) cu interviul dens acordat lui Cristian Geambașu de către Răzvan Marin, cel mai tânăr fotbalist român ajuns la un grande al Europei; l-am citit cu pasiune, între exasperare și speranță, ceea ce limba română, în vicleniile ei, îmi dă dreptul să numesc aceste două sentimente într-un singur cuvânt: exasperanța.

Cu un candid accent de puștan…
Ea ne caracterizează de vreo 50 de ani – exact câți se numără de la Gudalajara 1970, unde Liță a ținut ca nimeni altul la însuși Pele. Mă număr printre aceia numiți de Alin Buzărin „cei care l-au prins pe Petschovschi” și-l comparau vrăjiți, pe Liță cu Peci. Cu un candid accent de puștan, pot scrie că între ’69 și ’77, în anii în care s-a votat „Jucătorul anului”, am fost competent numindu-i cum se cuvenea pe Dumitrache, Dinu, Dobrin, Liță, Dudu, Boloni… Nu am dat greș în desemnarea Balonului de Aur – nu am câștigat niciodată la Loto, dar sunt mulțumit de mine în amorurile fotbalistice; firește că tot ce i s-a întâmplat lui Liță după ’90 m-a întristat, dar prinzându-l, azi, la 70 de ani parcă nu mai e loc de indignare împotriva sorții. Să fie sănătos că e încă bine! – exuberanța are înțelepciunile ei.

Paradoxul lui Răzvan Marin
Cu băiatul lui Petre Marin, situația e nouă, proaspătă, proprie acestor ani de permanentă buluceală a destinelor. E o situație specială pentru orice tânăr fotbalist român: Ajaxul l-a cumpărat nu de la o echipă din campionatul nostru, ci de la o echipă belgiană; cum a jucat el în Belgia, nu la noi, în Ovidiu, i-a convins în a plăti pentru el o sumă trăsnitoare pentru mintea noastră atotștiutoare. O vreme – până la acest interviu -, am crezut cu argumente temeinice ale culturii noastre fotbalistice că Ajaxul e superior unui Standard Liege, acolo unde Răzvan, nici vorbă!, se consacrase; ca acum să aflăm chiar din gura lui că „dacă mă gândesc bine, nivelul general al campionatului în Belgia este superior celui din Olanda”.

Când ți se cere să rămâi pozitiv
Nu-l putem contrazice, omul știe mai bine decât noi în ce lume își leagă șireturile, ar fi o neobrăzare să facem și aici pe deștepții care știu totul. Și atunci? De ce e permanent o rezervă, de ce i se cere mereu să fie pozitiv, să aibă răbdare, să reziste mental și atâtea alte „chestii de-astea”, cum le numește el cu o bunăvoință exasperantă? Verdictul lui e dur: „De muncit, muncesc, nu trișez… Este clar că nu am fost la nivelul așteptărilor lor, nici alor mele”. Ca să ajungă la o afirmație de o sinceritate dezarmantă: „Se spunea că sunt cel mai bun jucător român, iar acum nu mai sunt pe nicăieri”… la care se adaugă încă una care nu mai ține doar de fotbal, ci de acel cuvânt pe care nu-l mai repet: „Poate că atunci când te simți singur ai suna pe cineva ca să ieși să bei o cafea, să vorbești; ei, afară nu poți face lucrurile astea”, așa că – precum striga odată un poet – lăsați-o, voi, deștepții, mai încet!

90 de ani pentru 90 de minute
Fără a cere o opine definitivă în problemă și, mai ales, fără dulcegării și mânii de România – e bine că am citit de Anul Nou, în Gazetă, ce mai gândește Răzvan Marin la Amsterdam, exact la orele când Liță Dumitru face 70. În ce mă privește, în 2020, voi face 90 de ani, asta ca să țin bine minte că orice meci are 90 de minute. Urez tuturor, caragialian, să fie sănătoși&veseli!