Reabilitarea ”mingicarului”?

Sunt optimist: nu suntem la ultima disperare

A existat, pe vremuri, un celebru critic literar român care chiar și când scria o cronică negativă la o carte avea un fel de eleganță și îi găsea o calitate; el susținea că în orice naufragiu al unui vapor se poate descoperi, în epava lui, o perlă.

Există o perlă
Scuze pentru că am luat-o așa, de departe, dar cred că are un sens. Naționala încă nu a naufragiat, nici nu mai are mult, șansele de a se califica sunt mici, conform expresiei superstițioase a lui Dan Petrescu înaintea meciurilor grele din Champions League: „Șanse mici, șanse mici”. Totuși, fie și în această situație foarte critică, există o perlă: Mitriță, „americanul” din Bănia unde legase atâtea entuziasme și decepții, plecat peste Ocean pentru ca acolo să strălucească într-un campionat care știm cu toții că nu e nici LaLiga și nici Serie A și atunci, mă înțelegi…

Mitriță și cloncanii norvegieni
Introdus târziu în Feroe, la 1-0 pentru noi – după, în fine, o pasă filtrantă ca lumea a lui Stanciu la Pușcaș – „americanul” a decis, în 15 minute, un meci în care nu putuserăm invoca nici măcar un penalty neacordat în favoarea noastră, ca să descriu exact atacul „tricolorilor”. Cu Norvegia, a marcat golul de 1-0 după o cursă cum nu prea vezi, azi, la noi, driblând vreo 3 cloncani nordici și i-a smuls lui Cornel Dinu adjectivul „admirabilul Mitriță!”, adică „singurul care joacă bine cu mingea la picior…”.

Să ne aducem aminte de Ozon, Nichi Dumitriu, Dobrin!
Pe mine însă mă șocase altceva, încă din dimineața meciului. Titlul articolului semnat de Justin Gafiuc: „Suntem mingicari” – pus între ghilimele ca un citat dintr-o declarație a lui Mitriță: „Noi suntem mai scunzi, dar o echipă de mingicari”… Să nu fi știut „americanul” plecat de curând din patria sa că la noi „mingicarul” trece printr-un con de umbră? De când fotbalul e forță și iar forță în viteză tot mai mărită, nu se mai agreează termenul care a făcut gloria unor Ozon, Nichi Dumitriu, Dobrin și mai puneți…

A fi credincios unui stil
S-a cam dus vremea lor, memoria noastră îi îndrăgește discret ca pe niște anacronici ai unei epoci naive, de care vrem să scăpăm. Vrem jucători-buldozere, fotbaliști-ciocane pneumatice, talente de forța caterpillarelor; nu poți spune că e o eroare, dar nici nu mai sunt obișnuit să mi se facă, azi, în România, elogiul „mingicarilor”. Nu voi scrie vreodată că Messi sau Ronaldo, Aguero sau Mane sunt „mingicari”. Ar suna nu copilărește, ci incompetent.

Numai că Mitriță nu e incompetent, ci credincios stilului său. Așa cum a jucat 78 de minute cu Norvegia, el a fost un „mingicar” autentic, cu tot ce are fermecător acest termen: viteza, fantezia, driblingul și pasa și iar viteza… 78 de minute, el a reabilitat „mingicarul” care poate face furori în State, poate lăsa bouche bee niște norvegieni epuizați de Spania…

Apelul la minuni
Dar ce va face cu suedezii? Chiar cu Spania? Căci el e și singurul „mingicar” din națională cu această rapiditate! Și nici suedezii, nici spaniolii nu se intimidează în fața unui singur „mingicar”, să ne fie clar! Doar o minune, precum se șoptește – sunt pentru ea!

Și dacă nu? Dacă nu și nu, vom juca, poate, un baraj în Liga Națiunilor cu Scoția și Islanda. Sunt optimist: nu va fi ultima noastră disperare. Am văzut Islanda-Andorra 2-0, publicul – fără să-i pese pe cine învinge naționala lui – se bucura ca un copil, dacă mai am dreptul la o asemenea comparație.