Ne trebuie mereu blestemul unui 0-2?

Trac, pase și presing ceac-pac și același drac

Trebuie să admitem și asta: cu Malta – într-un sens și anume în ultimul sens – a fost mai penibil decât cu Spania. Dacă la acel fals 1-2 am avut de îndurat o prea mare diferență de valoare, la acel milog 1-0 greu suportabilă a fost prea mica diferență dintre o Românie pe locul 28 în clasamentul FIFA la zi (cât o mai fi acolo…) și aceia de pe locul 181.

Onoarea care poate ajunge oroare

Poate că ar fi exagerat să scriem că Malta asta ne-a dat măsura exactă a valorii noastre actuale, dar recunosc că nu am avut nicio urmă de indignare ascultându-l pe antrenorul lor foarte convins că „meritam egalul”. Nici el nu exagera. Echipa 181 și-a cam luat avânt imediat după ce Pușcaș a marcat acel gol de 1-0 cu care ne-a salvat onoarea. Există și asemenea gol de 1-0 pentru noi cu care ne putem salva ce a mai rămas dintr-o onoare care, din eroare în eroare, poate ajunge la o oroare.

Tineretul nostru, ca bătrânetul

Ca să nu cădem în exagerațiuni, la doar două zile după acest 1-0 chinuit, cineva parcă ne-a băgat degetele în ochi ca să vedem precis ceva straniu: în Danemarca aceea celebră în teatrul lumii ca un loc unde omul se poate întreba: „A fi sau a nu fi?”, tineretul nostru fotbalistic era ca bătrânetul și suferea de aceleași boli. Și el începea prost, de la 0-1 în min. 3, și el se trezea după 20 de minute pentru primul șut pe poartă, și el trăia un 0-2 dintr-o gafă de apărare, și el cunoștea impulsul acestui blestemat 0-2, și el încerca o remontadă, ba chiar găsea un șut bubuitor din arsenalul englez al lui Coman, și el avea un 1-2 după ce putea fi un 0-3 al prințului danez Olsen, Olsen, Olsen, și el avea – în ultimul minut al prelungirilor – un discutabil și real penalty pentru un amăgitor 2-2 și, cruzime extremă, tot Coman, Coman, Coman îl ratează!

O revelație: Rădoi!

E prea de tot, prea seamănă tineretul de azi cu bătrânetul de ieri și alaltăieri, prea ne jucăm cu aceleași argumente: trac, pase și presing ceac-pac și același drac: 0-2… Și maturi, ne trebuie mereu un 0-2 ca să ne trezim cât de cât la viață? Stop! Ca să nu exagerăm, a existat o diferență, aproape o revelație: Rădoi! El nu a ezitat: „Nu meritam egalul, am greșit selecția, eu sunt vinovatul”. Ilie Dumitrescu a murmurat în studio, suficient ca să-l auzim: „E o declarație fantastică!”.

La cât fantastic bântuie în fotbalul nostru, verticalitatea lui Rădoi nu e de ignorat.

Totuși, ținându-ne bine cumpătul, el ne anunța că vremea aceea din primăvară, când tineretul ne entuziasma presându-l pe Radu Paraschivescu să admită că e pe cale să-și piardă luciditatea, vremea aceea s-a cam dus.

Răbdare…

Să ne întoarcem la luciditate? La răbdare? – cum ne propunea Boloni într-un interviu admirabil din Adevărul -, răbdare cu Ianis, cu Marin, cu Pușcaș? Răbdare, azi, la noi? Asta, da, ni s-ar părea cu adevărat fantastic.