O noapte fără nicio filosofie

Groază și rușine de la Craiova la Giurgiu

Noaptea de 1 spre 2 august a fost mai mult decât teribilă, monșer, deși Bogdan Andone a apreciat că „nu-s multe de spus”. Cum să nu fie când sub ochii noștri a trecut „cea mai rușinoasă eliminare din istoria fotbalului românesc”, „cel mai rușinos meci din istoria României”? (părerile atât ale antrenorului, cât și ale patronului).

Coeficientul care ne dă în cap ca petarda
Adică? Nu încape niciun adică: la Giurgiu, în pauza returului, armenii învinși acasă cu 3-0 aveau 3-1 și la 4-1 descalificau vicecampioana României, aceea care dă în cap cu coeficientul ei UEFA tuturor echipelor românești. Simultan și fără nicio exagerare, la Craiova se cerea avizul la cel mai înalt nivel european dacă meciul cu Honved putea continua în condițiile în care arbitrul central a căzut lovit de o brichetă/petardă în min. 119 al prelungirilor; după o jumătate de oră de consultări, s-a trecut la penaltyurile care ne-au eliberat de groaza unui 0-3 în favoarea oaspeților, ceea ce Papură zicea că ar fi fost „prea mult”. Am rămas deci cu o groază mai mică – aceea ca să ni se suspende doar terenul…

Filosofia corectă?
Pentru ca tot ce se petrecea la Craiova (să vină pe loc UEFA, nu DNA-ul!) să pară oarecum mai puțin rușinos decât o eliminare la Giurgiu, Coman a făcut 2-3, așa a rămas, deși armenii ăia jucau parcă pentru un 5-2 și de ce nu? Cea mai mare rușine nu a mai avut loc, dar încă nu e gata. La miezul nopții, Bogdan Andone a anunțat că demisionează, enunțând o singură părere de rău: „Nu am avut timp să demonstrez că filosofia mea despre fotbal e una corectă”.

Dragoste de înțelepciune
Ce? Filosofia!? De ani de zile, termenul acesta bântuie în vocabularul fotbalului nostru, dar niciodată nu m-a scos din sărite ca în noaptea asta întru totul destrăbălată; nu cred că la vreun curs de antrenori români li s-a explicat de unde vine – din grecește: dragoste de înțelepciune. Unde să găsești, pentru toate păcatele noastre, dragoste de înțelepciune printre antrenorii și patronii fotbalului românesc? Ultima oară am auzit-o de la patronul FCSB și antrenorul său, Teja. Aveau, textual, aceeași filosofie: posesia!

Zi-i altfel, zi-i bărbăție!
Atunci zi-i posesie, zi-i 4-4-2, zi-i bărbăție, zi-i draaagoste, zi-i politică – exact, politică, așa cum s-a pronunțat tot în această noapte fostul patron al lui Andone: „Politica mea înseamnă bani și pe banii mei fac ce vreau!”. E mult mai curat murdar și, mai ales, mult mai puțin bombastic și ifosativ decât „filosofie”. Fotbalul românesc – nu știu la alții cum e, da’ mă rog – nu are nicio filosofie. Propun – nu știu să bat cu pumnul în masă – să comitem un act de adevărată înțelepciune eliminând orice filosofie din vocabularul celor care răspund, zi și noapte, de fotbalul nostru. Poate că o să vă pară un fleac, un amănunt fără importanță, vai, chiar un intelectualism, cum se spunea cu dispreț pe vremuri – totuși -, cum se spune azi insistent -, pixul meu nu se va da bătut.

În această privință, țin demult la ideea unuia din cei mai importanți filosofi ai sec. 20, care a clarificat problema cu o simplitate redutabilă: „Fotbalul ar fi foarte simplu dacă nu ar exista jocul adversarului!” (J.P.Sartre).