A fost normal și e păcat

Un turneu care ne-a pus la încercare luciditatea

La pauză, la 2-1 pentru noi, cu o posesie de 64%, cu 5 cornere la zero și, de ce nu?, un 3-1?, Radu, nu Ionuț, ci Paraschivescu, un obsedat al vorbei bine cumpănite, a rostit o frază fără de precedent într-un studio TV în ultimii 25 de ani: „E foarte greu să-mi păstrez luciditatea”. Fără vanități inutile, l-am felicitat pentru cum mă caracteriza.

„Nu ai ce le face”

În final, Marcel Răducanu – cel care ne spusese din timp că șansele noastre sunt de 30% și nu-i putem bate decât dacă jucăm perfect – a avut formula, și ea perfectă, de a ne împăca în fața acestui crud 4-2 stabilit în ultimele 5 minute din două lovituri libere: „A fost normal și e păcat”. Mai pe larg: „A fost normal ca să bată nemții, nu ai ce le face, dar e păcat fiindcă românii aceștia m-au încântat”. E fraza cu care putem concilia – straniu cuvânt azi – bucuriile și necazurile după acest turneu care l-a uimit și fericit pe tânărul acesta de pe terasă, născut în ’95, nu în ’94… La 24 de ani, este primul turneu înscris în memoria sa.

Exagerau?

Asta spune mai totul și mai nimic despre fotbalul băieților lui Rădoi și Isăilă, care i-a putut face pe lucizi ca Il Luce, Hagi și Dorinel să creadă că-i batem și vom juca finala. Îi luase valul? Exagerau? Probabil și nu prea; chiar dacă nu eram de părerea lor, puteam să-i justific ca acum, după meci, să zic că nu s-a putut mai mult. Că a fost normal și că a fost păcat. Nu i-am putut bate, asta s-a văzut clar de când au egalat la 2-2 și din minutul acela 51 au dominat tot mai grav.

Superiori prin bani și clasă

Era același 2-2 din meciul luminos cu Anglia, atunci când Rădoi a recunoscut că i s-a făcut frică. Atunci a apărut Coman și – fără jenă – norocul nostru care l-a zdrobit pe un Henderson. În semifinală, tot după 2-2 s-au înmulțit strigătele noastre de „Avem noroc!” la toate ratările nemților. Nu avem voie să analizăm meciul fără aceste uluitoare ratări ale unor fotbaliști superiori nouă prin bani și clasă; erau transfigurați de angoasa provocată de acești români necunoscuți – „Cine-s ăștia?”, îl întrebau pe Marcelinho, acolo, în Germania. Se poate spune că le-am mâncat sufletul – nu e de nelijat o asemenea calitate – până în prelungiri. Dovadă: cum și cât s-au dezlănțuit „normal” în min. 96, după cele două libere curat năucitoare, dar neimparabile…

Parcă ar fi câștigat, zău așa, finala – unde nu știu ce vor face cu acești spanioli fermecător de rapizi în fața acelei apărări franceze, cică cea mai bună a turneului… Dar de ce să-mi bat capul? Prefer să-mi fac datoria și să pun pe piață o vorbă pe care nu știu câți au auzit-o: „Cea mai frumoasă echipă de fotbal din România este naționala U21”. E a Simonei Halep și sunt gata s-o semnez.