Pixul meu dansează lângă Rashford 

Acele momente când habar nu avem ce-i fotbalul

În minutele acelui miez de noapte, când Andrei Niculescu îi întreba pe Ilie și Gabi care surpriză e mai mare, Ajaxul sau United – m-a sunat cel mai fan „cormoran” dintre prietenii mei, dar și dintre prozatorii români, ca să mă felicite, desigur, căci prea iubim amândoi Premier League; de altfel, mă sunase și la pauză, la 2-1, ca să mă îmbărbăteze și eu, cam nevricos, i-am zis să mă lase cu glumele. Acum, la acest neverosimil 3-1, nu i-am răspuns decât după 5 minute; i-am explicat: „Nu ți-am putut răspunde, eram pe pereți”. M-a crezut, deși nu i-am spus tot adevărul: eram pe pereți, dar dansam – ca Fred Astaire în „Nunta regală” – ținând strâns între degete și pixul meu.

Exact pixul cu care scrisesem negru pe alb articolul din Gazetă, după acel 0-2 din tur: „Nimeni nu-i mai dă o șansă lui Rashford al meu să răstoarne acest 0-2 la Paris; mă supun fără multe contraargumente”.

Exact pixul cu care ridicam aproape o odă acestui antipatic PSG pentru cum jucase pe Old Trafford, pentru Mbappe al ei, incomparabil atunci cu Rashford al meu. Acum, după ce-l bumbăcise impecabil pe Buffon, dansam cu el…

Eram ridicol? După 61 de ani fan United (din ’58, de când cu avionul…), după 51 de ani, cam din ’68, de cronică așa-zis sportivă, nu mă mai tem de ridicol, doar de autolăudăroșenie, de vanitățile mai dilatate decât la alții, căci toți suntem vanitoși, toți le știm pe toate, nu suportăm să fim contraziși, abia acceptăm să recunoaștem ușurel că nu ne așteptam ca Ajaxul să frângă Realul și United să bată la Paris în min. 90 și…, după un VAR cu penalty, ca-n filmele cu bâldâbâc între groază și plăcere. A se slăbi! Sunt momente când trebuie să admitem că habar nu avem ce-i fotbalul.

Ca atare, mă uit la acest pix și la foaia de hârtie pe care am scris cu dânsul toate aiurelile de faze din timpul meciului: gafele de bufoni parizieni la 1-0 și 2-1, posesia primei reprize, 73-27 pentru PSG, Buffon-ul în prim-plan pe culoarul vestiarului, Cavani încurajându-și băieții, ratările lui Mbappe și, cu litere mari, mari de tot, în min. 70, această frază: „PSG se omoară pentru un 2-2… dar dacă ni se dă un penalty în min. 90?”. Jur pe acest pix că așa am scris în min. 70! Ca să fiu crezut, pun această foaie cu hieroglifele ei într-un plic pe care voi scrie, ca un mare amator de glume și lume: „Pentru Gazeta Sporturilor, a se deschide când din banale motive nu voi mai face cronică”.