O splendoare: City – Liverpool

... Și când Ilie Dumitrescu ne explică ”ce ficat” au ei

La 8 zile după City – Liverpool, sunt încă pe culmile entuziasmului și nu mă feresc s-o scriu, conștient că nu comit o exagerare. Fără exagerare, a fost un meci somptuos pe toate planurile, ducându-mă 94 de minute cu gândul la celebra și ciudata definiție tot englezească: „Fotbalul nu e pe viață și pe moarte, ci pe altceva”. Pe ce? Pe ce vedeam, pe Pep și pe Klopp ca să dau repede două nume, pe 2-1 pentru City ca să dau un scor a cărui „dreptate” nu punea în discuție frumusețea jocului. Opinia generală era aceea că acest scor a fost stabilit milimetric, cu câțiva milimetri de șansă și respectiv ghinion, ceea ce mi-a confirmat după meci un prieten, cel mai fan și mai fain suporter „cormoran” din câți cunosc: „Radule, nu-s supărat, sunt mândru de cum a jucat Liverpool”. Fiindcă îmi displac unanimitățile, i-am spus, cu acea blândețe suspectată mereu de obiectivism, că mie mi-a plăcut enorm tot meciul, cu un plus la Aguero, pentru care, de multă vreme, cer ceva mai mult dreptate în clasamentele granzilor mondiali. Ce îl desparte de Messi, Ronaldo…? Cât? Câțiva centimetri! Nu sunteți de acord?

Bine, atunci trec la Ilie (La mulți ani, domnule Dumitrescu!), cel care la câteva zile după regalul din Premier League, ne spunea că România ’94, cu viteza ei în posesie, era ca Liverpoolul de azi. E așa sau nu e așa, nu are rost să polemizăm cu melancolia. Ilie spunea ceva mult mai important, garantând adevărul ca unul dintre cei 3 români care au jucat cândva în Anglia la nivelul cel mai înalt: el și Gică Popescu la Tottenham, Dan Petrescu la Chelsea… De ce, de 20 și ceva de ani, nu mai avem români titulari în Premier League? Chiar dacă nu era întrebat așa, Ilie răspundea precis, dincolo de convenții, de clișee: „Au alt ficat… Nu mai e vorba despre pregătire… Au o altă construcție… Noi mâncam pâine cu unt, ei mâncau porridge”. Și fără să rămână la mâncare, la talent, la pregătire, la tactică, verticaliza: „Cred că este vorba de popor”.

Punctual, un fotbalist englez sau unul neamț se concentrează 100 de minute, noi ne relaxăm după 15 minute de antrenament. Nu văd în asta niciun motiv de a boci sau de a face mișto. E deosebire de structură mentală, consolidată în acest al 3-lea mileniu. E o deosebire care nu mă împiedică să constat că naționala noastră a făcut oricând față Angliei – Angliei fără stranierii din campionatele ei unde nu e niciun scandal ca Arsenal, sub Wenger, să joace cu 10 străini din 11. Toți, veniți din lumea largă, joacă pe multe lire sterline și, prin urmare, talentul lor trebuie să se integreze în spiritul fotbalului englez. Altfel nu au loc. Și de asta, ultimii români care au jucat acolo sunt Adi Popa (care s-a întors!), Pantilimon cu un zvon la zi despre Tătărușanu rezervă la Liverpool… Și de asta nu discut despre puștii noștri care, antrenați acolo, nu au prins, deocamdată, vreo echipă mare. Și de asta sunt curios dacă în 2019 vom mai prinde la noi, în Europa, un meci de splendoarea celui dintre City și Liverpool.