Nebunia Viktoriei de la Plzen

... și noi de ce nu am pleznit-o? Se tace

Numiți-mă cum vreți, dar pentru pixul meu meciul pasionant al ultimei etape din Liga Campionilor a fost unul care avea ca miză doar o prezență în Europa League: Viktoria Plzen-Roma.

Vi se pare extravagant? Nu-mi voi permite să-l pun lângă Liverpool-Napoli, cu două clase superior, nemaivăzut, cum zicea Jurgen Klopp, cu golul acela al lui Salah din unghi imposibil, cu un final de mare poker la miza pe care se juca, nu, nici vorbă… Și nici lângă Ajax-Bayern, un 3-3 de lux, dar fără angoasă căci se duceau mai departe amândouă.

Cu Plzen-Roma eram în altă lume. Aveam două meciuri: cel de acolo, propriu-zisul, și cel de la Madrid, Plzen-ȚSKA. Echipa asta cehă, cu 4 consoane la o vocală, trebuia s-o învingă pe Roma ca s-o bată pe cea rusă, amândouă având 4p, cehii cu avantajul meciurilor directe în caz de egalitate.

Da’ cum să bată ȚSKA la Madrid? Exact – asta era nebunia! Rușii aveau 2-0 la pauză, 3-0 după, în fața unui Real ireal de prost, fără Modrici, fără…, fără… Incredibil!

Problema pixului meu nu era Realul, nu am stiloul președintelui Perez, ci ce făcea Plzenul. De ce? O voi spune imediat, nu mă jenez. La pauză era 0-0, Roma, oricum calificată, nu părea dispusă să cedeze, mai există și orgoliul totuși, indiferent ce faci în campionatul Italiei.

Plzen nu poate să nu știe ce face ȚSKA la Madrid, „se omoară” cu vitejie și disperare, ajunge la un 2-1 dramatic în ultimul sfert de oră pe care îl joacă furibund. Urmează fericirea, sunt în primăvara europeană, se pupă exaltați, se sufocă în îmbrățișări și eu mă luminez: am ținut cu ei fiindcă sunt de pe strada noastră, de pe ulița și ograda mea; îi văd cum urlă unii în brațele altora și la cine altul să mă gândesc decât la mine, la ai mei și ai noștri?

De ce la ora asta Steaua sau Clujul nu se bucură ca Plzen? De ce nu au pleznit-o (!) ca băieții aceia de peste gard? Se tace. Ați observat ce liniște s-a lăsat, cum nimeni nu a suflat o vorbă grea, federală, după eșecurile din cupele europene? De parcă ar fi fost o rușine secretoasă în marile familii.

Ne batem capul cu of-off-ul nostru de două parale față de ce se joacă aici, la doi pași… Cineva, știu cine, îmi dă peste pix: „Hai, mă, las-o că FCSB e mai bună ca Plzenul ăsta, e mai valoroasă!”. Mă topesc când aud, după fiecare etapă, cuvântul ăsta obsedant: valoare. Numai „atitudine” are frecvența „valorii” în declarațiile noastre.