Miki

Un sentiment culpabil în faţa ei

Adversar al exagerărilor, sunt încă bulversat; poate că nu am văzut de ajuns tenis în ultimii 50 de ani, dar nu-mi aduc aminte să fi auzit de pe un teren asemenea strigăte de durere ca acelea ale Mihaelei Buzărnescu – Miki, să-i zic mult mai tandru – când şi-a frânt piciorul la 3-4 în setul decisiv cu Svitolina (care a alergat imediat să-i aducă gheaţă şi să stea la căpătâiul ei împreună cu medicii apăruţi în 5 min…).

Dacă le-aţi auzit, vor fi greu de uitat odată cu meciul de până atunci. Ce meci! Miki pornise rău, cu 0-4, pierduse setul la 3-6, ca în setul 2 să revină, senzaţional şi fără enervare, până la un tie-break de necrezut, de la 2-5 la 7-5; mi-a luat piuitul, în timp ce Svitolina începuse să icnească tot mai strident în efort şi derută.

În setul al 3-lea, Miki se duce uimitor până la 3-0 cu stânga ei extraordinară şi urmează ceea ce e normal să urmeze într-un meci adevărat: reacţia adversarei. Svitolina – nu mai puţin admirabilă – face 3-3, chiar 4-3, nu se mai ştie ce va fi; mă gândesc la orice rezultat, la fluctuaţiile nervoase ale lui Miki, la oboseala ei după San Jose, unde, în finală, nici nu a avut timp să se enerveze – mă gândesc la orice, numai la o nenorocire, nu.

Abandonul ei – cu medicii punând-o pe targă şi în cărucior, cu lumea în picioare, aplaudând-o emoţionată – m-a găsit cu un gând culpabil: am fost ingraţi faţă de Mihaela Buzărnescu, sau, mai corect: am fost ingrat. Ultima ei victorie la Svitolina – neaşteptată, splendidă – nu am comentat-o din cauza Mondialului de fotbal, când Nigeria bătea Islanda.

Am intrat doar în polemici verbale cu cei indignaţi de crizele ei nervoase, de scenele în care se prăpădea de una singură pentru greşelile ei; le spuneam cât mai calm că sunt simplişti.

În fond, se autoînjura fiindcă nu-i plăcea cum joacă. E un tratament al ei pentru a-şi respecta valoarea, nu îl accept oricui, nu-l recomand oricui. Nu e frumos? E amendabil? Bine, huiduiţi-o, dar iată că e eficace. Nu putea ajunge pe locul 20 în lume dacă nu se „oftica” la greşelile ei. Sunt convins de asta. O revistă occidentală de specialitate numeşte ascensiunea ei „un parcurs miraculos”.

Câţi sportivi români sunt azi miraculoşi? Ingrat, nu am folosit acest adjectiv în ce priveşte cariera ei. Azi, pixul îmi tremură pentru cariera ei care posedă şi un tic, aş zice de natură nadalistă: cum îşi mângâie cozorocul şepcii cu degetele dreptei. Mi se pare cea mai sobră gingășie.