Acceptaţi că avem un Mondial cel puţin pasionant?

Staţi liniştiţi, nu a existat Mondial fără decepţii!

Mondialul 2018 nu e atât de negru precum încearcă să ne convingă permanenţii mofturoşi, dar nici nu entuziasmează la nivelul pretins de melancolicii nemântuiţi. Cu entuziasmul e la fel ca şi cu nostalgia – nu mai sunt ce au fost. Nu mă deranjează, mă supun. Microbist la curent cu toate nenorocirile fotbalului de azi, rămân un antinihilist şi un antinostalgic, capabil încă să se bucure de acest Mondial care mai are „generozitatea” de a fi cel puţin pasionant, fie în revelaţiile sale, fie în inerentele decepţii. Nu a existat vreodată un Mondial fără decepţii. Nu trec peste ele nici azi.

Spania-Rusia – acel 1-1 dintr-un autogol şi respectiv un penalty plus prelungirile sale nesărate – a fost, timp de 120 de minute, un moment atroce. Toate blestemele la adresa fotbalului parcă s-au abătut acolo. Combinata celor mai strălucite cluburi din LaLiga cea vestită a sucombat în faţa unei echipe care a făcut dintr-un clasic antijoc un eroism. Asta o mai suportasem, dar ce am putut auzi după meci de la granzii aceia, cu Sergio Ramos în frunte, m-a dezechilibrat total (dacă am şi eu, un vehement moderat, dreptul la acest verb…). După ce s-a declarat mândru de echipa sa, după ce ne-a asigurat că şi-au dat tot sufletul şi că pleacă cu fruntea sus, Ramos a lăsat replica aceea-ghilotină: „Dar ăsta-i fotbalul!” – clişeul la îndemâna oricărui învins de toate zilele; mi-a trecut prin minte o incomensurabilă tâmpenie, nu v-o divulg, deşi un prieten din Munchen mi-a spus că din câte se vorbeşte acolo, nu e chiar o tâmpenie… Dar dacă aceasta a fost decepţia cea mare, nu-mi stă în pix să rămân la ea şi mă simt dator să fixez şi cel mai voios moment al acestui Mondial personal.

În 3 nopţi, după fiecare meci al Franţei din grupe, un expert în fotbalul francez ne-a martelat cu ideea sa – echipa asta e lamentabilă, nu deţine niciun jucător valabil, va fi catastrofală etc, etc. După Franţa-Argentina, cu acea explozie a lui Mbappe, expertul nu numai că nu a revenit asupra lamentabilului său verdict, dar s-a lăudat că el l-a lansat cândva, în România, încă de pe vremea când puştiul juca la Monaco. E uşor inexact: patronul FCSB-ului a fost acela care l-a adus pe noul Pele la noi, în atenţia generală – atunci când l-a declarat pe Florinel Coman superior aceluia prin viclenia driblingului său. Ce am mai râs şi atunci…

Orice Mondial are asemenea momente de iluminări ale surâsului. Ca atare, în răspăr cu începutul acestui articol, sunt gata să mă autodenunţ pentru un flagrant delict de entuziasm: sunt încântat de frumuseţea transmisiunilor TV. Niciun Mondial n-a avut parte de asemenea bogăţie a imaginilor, aproape impasibilă la câte rele punem pe seama acestui joc.