Momente rezonabile, momente luminoase

Cred că Deac a fost cel mai aproape de adevăr când, îmbrăcând tricoul de campion, i-a spus lui Edi Apostol: “Nu-mi vin cuvinte mari fiindcă suntem epuizaţi”. Așa ar trebui să discutăm cucerirea titlului de către oamenii lui Dan Petrescu […]

Cred că Deac a fost cel mai aproape de adevăr când, îmbrăcând tricoul de campion, i-a spus lui Edi Apostol: “Nu-mi vin cuvinte mari fiindcă suntem epuizaţi”. Așa ar trebui să discutăm cucerirea titlului de către oamenii lui Dan Petrescu și toate ideile din interviurile lui: fără cuvinte mari. S-au epuizat și ele, odată cu echipa; e normal, așa cum mi se pare normală – cu tot humorul ei bine-venit – imaginea lui Dan cântând cu trofeul în braţe “Campionii, campionii!” și horind cu băieţii.

Firește, nu i s-a dat importanţă acestei imagini; o fi fost socotită banală, ipocrită, nu te joci cu noi, rezonabilii… Numai că această imagine a unui Dan normal se ciocnea, cam la aceleași ore, cu o alta: cel care la meciurile FCSB ne cânta, ca nimeni altul, “Campionii, campionii!” se normaliza și se declara vinovat pentru pierderea titlului. Era, pentru prima dată, rezonabil. Omul admitea ceea ce atâţia dintre noi, blestemaţii de cronicari, îi spuseserăm clar și răspicat: Nu te mai da mare și invincibil! Nu ești! “Performanţa” dumitale e una singură: FCSB – o selecţionată a celor mai buni din echipele campioane Asta și Viitorul – nu a câștigat campionatul în ultimii 3 ani. A te declara vinovat constituie un moment luminos.

E și mai luminos – o scriu cu tot hazul – de când am aflat cauza eșecului: lipsa de bărbăţie a celor mai mulţi din echipă (cu excepţia lui Teixeira). Trebuie să recunosc că acest argument – la această oră a ofensivei feministe înregistrate pe toate meridianele – ne face unici în lume. Există deci o ţară în care nu se deplânge azi lipsa de bărbăţie, fie și măcar în fotbal! Suntem, din nou, de o originalitate înmărmuritoare. Fără cuvinte mari, nu pot să nu admit că avem de-a face cu o personalitate permanent remarcabilă.

Mergând și mai departe, dincolo de Clujul meu drag (acolo mi-am făcut armata, mă înţelegi?), e obligatoriu să observăm că tot în Gazeta aceea de luni, Răzvan Lucescu ne mai dădea un motiv de rară satisfacţie: relatând nebunia campionatului din Grecia, el ne asigura că “acolo mai mereu s-au petrecut lucruri peste nivelul nostru de înţelegere”. Mă bucur – mă bucur sincer că există lucruri peste nivelul meu de înţelegere, cu patroni având pistolul la ei în teren, cu ultrași ai lui Poznan, în Polonia, întrerupând meciul în min. 70, cu titlul câștigat de Legia la “masa verde”… Nu am avut încă de-astea. Poate că terminăm cu prostia aia: “Ca la noi la nimenea”. Ar fi o mare realizare.