Nonpenaltyul din minutul 85

Când eroul zilei e un tuşier!

Nu ştiu câţi au conştientizat (al naibii verb!) că, luni, Gazeta noastră ne-a dat un număr de colecţie. La concurenţă cu prima pagină care titra „Gafe de România” pentru derby-ul Dinamo-FCSB, ultima era în întregime dedicată unui arbitru de tuşă. Un tuşier?

Da, Mihai Marica, tuşierul de la Voluntari – U Craiova, cel care în min. 85, la 1-0 pentru olteni, l-a convins pe „central” că penaltyul acordat ilfovenilor nu a fost penalty şi „centralul” s-a răzgândit; cu siguranţă, o răzgândire e un eveniment care merită o pagină, un scandal şi o dezbatere de două nopţi, cu îndelungi relări ale fazei până la milimetru şi vârful bocancilor.

Cele mai autorizate competenţe în arbitraj – Ion Crăciunescu şi Cristi Balaj – au concluzionat că faza era extrem de dificilă şi că n-a fost… Fie că portarul a jucat mingea, fie că atacantul a căzut înainte de contact, „centralul” nu a putut vedea exact ce s-a întâmplat şi e foarte bine că tuşierul a intervenit. Dar nu era el prea departe? Aici e aici.

Eroul zilei, chiar la 45m distanţă, zicea că a văzut perfect cum că Mitrovici atingea balonul cu talpa şi nu faulta. După care devenea liric: „Trebuia să-i spun că nu a luat decizia corectă. Era un coleg de-al meu pe care trebuia să-l ajut. Eram absolut convins că n-a fost penalty”.

„Perfect”, „absolut”, chiar „coleg” sunt termeni încântători în meseria asta complicată, totuşi observaţia lui Balaj are puterea ei: de la distanţa aceea, Marica nu putea să vadă mingea, ci doar jucătorul care cădea înainte de contact. E un detaliu care nu anulează sentimentalismul lui Mihai Marica, dar ne poate consolida în refuzul nostru, al câtorva, de-a gândi în certitudini, în absolut şi perfecţiune, mai ales în sport.

De aceea mă întorc la celălalt erou al meciului, la Claudiu Niculescu. Era negru ca orice antrenor căruia i se fură un penalty în min. 85… Era şi el scandalizat de distanţa de la care tuşierul a putut să vadă că n-a fost… Era… Era… Era în toate stările, mai puţin în una, aceea pe care încă mai am naivitatea s-o socotesc esenţială. Ea suna brusc la capătul furiilor sale: „Nu vreau să spun vorbe tari fiindcă nu-mi stă în caracter”.

Nu-l idealizez. Ştiu că orice fotbalist de calitate – cum este şi a fost Claudiu – ştie ce este o vorbă tare, şi o poate „practica”, dar să o stopeze, să aibă grijă să o înfrâneze invocând ce?, caracterul său!, e la fel de rar ca un tuşier pălit de perfecţiune. Cine se mai gândeşte la caracterul său şi îl mai ia în seamă la 0-1 în min. 85? Accept să mi se râdă ironic în faţă pentru această imprudentă, dar deloc candidă frază finală.