Ceva nou: Federer se minunează…

...și râde cu noi, de noi și de el

Și ce s-a mai întâmplat cu Federer după Wimbledon? A început să glumească. Omul a ținut să ne precizeze că ar fi o glumă să câștige anul acesta și US Open. Tot așa – dacă ne-ar fi spus că anul acesta va birui la Melbourne și la Wimbledon am fi râs de el; ce-i drept n-a spus-o, dar azi se vede clar că-i face plăcere să râdă cu noi, de noi și de el însuși.

Altfel cum să înțelegem că „se minunează de cât de bine i-a mers în acest an”? Când l-am mai auzit pe Federer minunându-se de izbânzile sale? Minunându-se? Niciodată acesta n-a fost un verb din vocabularul lui. E și asta o glumă. Mă bucur de ea mirându-mă cum a putut să apară în spusele lui.

Ieri, TRU a emis ideea conform căreia mai toți cei care îl punem atât de sus pe Federer, nu numai că nu ne pricepem în sport, dar că am bate câmpii, visând și idealizând ceva, nu pe cineva. Nu mă simt vizat. Am văzut întotdeauna în Federer un cineva, și anume un cineva foarte important pentru ceea ce înțeleg din sport și, mai ales, dincolo de sport.

Federer e acela nu numai al unui rever unic cu o singură mână, ci omul unei „politici a pumnului” strâns doar către sine, niciodată împotriva celui din fața sa. E omul care nu a agresat niciodată arbitrul, nu a urlat împotriva cuiva, doar arareori tot către el însuși; chiar dacă l-au înfrânt nu o dată, el nu are nimic din încrâncenarea – și ea valabilă – a unor mai tineri ca Rafa, Nole și Andy. La rândul lor, ei nu vor avea seninătatea seriozității sale. Sau – ca s-o mai numim și altfel – eleganța lui în mișcare, în atitudine și declarații.

Nu știu cât mă pricep în sport, dar cu totul subiectiv, țin foarte mult la acest termen anacronic – eleganță. Federer reprezintă tot ce a dat sportul mai elegant în ultimele decenii. Nu spun „din toate timpurile”. Nu am folosit vreodată această expresie nechibzuită: „cel mai bun din toate timpurile”. Fiindcă nu am trăit în toate timpurile.

Scriu liniștit: Federer e omul celui mai frumos tenis văzut în viața mea, în timpul meu. Cu observația lucidă că și frumosul s-a modificat, fără să dispară, de-a lungul deceniilor mele. Dovadă: după victoria sa asupra lui Cilici, Federer nu s-a mai întins, fericit, pe iarba Wimbledonului. El a ridicat doar brațele spre înaltul cerului. S-a vrut și mai sobru în entuziasm. Adică a îmbătrânit? Nu. S-a maturizat. Și, după cum se constată, a început să glumească. De mult îl așteptam și aici.