Ce, am dat cu petarde?

La ora amorului pentru papelitos

La patru zile după acest derby cu un număr fabulos de spectatori și atâtea alte faze fabuloase, îmi îngăduiți să pun o gingașă întrebare? V-ați gândit că acest meci se putea interzice în repriza a doua și toți cei 40.000 de tați, bărbați, doamne și copii ar fi plecat acasă?

„Ești nebun?” aș putea fi întrebat la fel de gingaș. Nu sunt nebun, nu sunt panicard, nu lucrez cu apocalipsa, dar asta s-ar fi putut întâmpla – perfect regulamentar – dacă nu se dădea ascultare ultimului avertisment (târziu!) al lui Hațegan, transmis de la stația de amplificare: nu mai aruncați cu obiecte că întrerup meciul!

Ca și Alin Buzărin, m-am uitat secunde lungi la groaza din ochii lui Dănciulescu. El știa regulamentul – miile de suporteri de ce nu știau? Ei de ce? Hai, du-te… fiindcă suntem veseli și ne place ca în America de Sud, cu papelitos. Ce, sunt petarde? E hârtie! Mai bine de o oră, nici aplauze și nici la sfârșitul emisiunilor nu am auzit vreun comentariu la acest aspect, deloc fabulos, dar dur al meciului.

Doar Cristi Balaj, la Dolce, a făcut-o cu discreție și, foarte apăsat, așa cum era cazul, Ion Crăciunescu la Digi. Eu îl respect de-o viață pe acest arbitru de când a pus punct unui meci parcă la Valea Roșie pentru injuriile proferate de spectatori. Nu mai știu multe exemple în România, cu atât mai puține în America de Sud…

Problema asta – a ninsorii abundente cu suluri de hârtie – e mult mai puțin veselă decât pare galeriilor hazoase. Ea dăunează grav sănătății mentale a tuturor jucătorilor, adică inclusiv alor tăi, cum naiba nu se observă asta? Ninsoarea deloc nonviolentă, ba dimpotrivă, intoxică jocul și pe fiecare fotbalist.

Numai așa se explică de ce – vorba esențială a lui Contra – „a fost mai multă tensiune decât fotbal”, de ce au fost mai multe faulturi urâte decât pase frumoase, de ce acolo unde Pițurcă elogia „răutatea extraordinară” a dinamoviștilor, Răducioiu le imputa nervozitatea excesivă.

Atenție – cuvânt de bază azi în orice discuție – nu mi-a displăcut victoria lui Dinamo, căci ca microbist cum sunt înainte de toate, vreau să mă bucur măcar de o luptă pentru titlu precum, zice-se, nu s-a mai văzut în Europa.

E ceea ce mă face să mă autodenunț: după Derby-ul de România, nu mi-am pierdut energia și am stat până după miezul nopții să văd finalul Mondialului de snooker, acolo unde nu se aruncă nicio grosolonie, unde arbitrii nu sunt suspectați de mizerii, și doar loviturile tacului se aud în tăcerea sălii. Numesc asta farmecul contrastelor și salut ideea Gazetei de a-i fi consacrat lui Mark Selby o pagină întreagă.