Mister(ul) Federer

Cică el joacă azi sub o mare presiune

Gata, vă jur, nu voi mai scrie articole în care să mă întreb cât va mai juca Federer tenis competitiv. Renunț cu inima ușoară la acest clișeu de care m-am plictisit. Cu Federer nu te poți plictisi și el însuși îți ia acest drept, la urma-urmei, uman. La ora asta, după ce a învins și la Indian Wells, el se mai poate declara „surprins de tot ce s-a întâmplat” și mai poate folosi, fără emfază, termeni ca „formidabil” sau „extraordinar”. E formidabil că acum este pe locul 6. Pentru că nu a fost departe să cadă, în pauza de anul trecut, pe locul 35.

Ei da, nu i-ar fi convenit să fie al 35-lea mondial, dar e formidabil că e pe locul 6 și deci e foarte mulțumit. Nici mai mult, nici mai puțin. A fost extraordinar – mai zice el – cum i-a putut învinge pe Rafa și pe Stan, „însă surpriza rămâne mare”. El are întotdeauna un „însă” cu care coboară dintre superlative pe Pământ. Explicația acestui triumf este, pentru el, simplă, dar greu de înțeles în actuala demagogie a jocului fără presiune psihologică. La el e exact invers: „m-am aflat cu adevărat sub o mare presiune din dorința de a face un meci bun și am abordat această finală cu o intensitate bună”. Abia după o asemenea explicație, Mister-ul mi se pare extraordinar: să fii sub o mare presiune ca să faci un joc bun? Cum vine asta când azi se propovăduiește intens cât mai puțină tensiune ca să joci excelent. El e mai modest: cât mai mare presiune pentru a face un meci bun. Bun – nu mai mult. Așa încât, s-a îndreptat spre turneul de la Miami fără să se gândească la titlu, chiar dacă toată lumea așteaptă asta de la mine… o spun franc: eu, nu!

Nu aștept să învingă a treia oară în acest sezon. Deși accidentați acum, nu cred că Andy și Nole sunt pe ducă și-l vor lăsa fără o replică pe măsura lor. S-ar putea spune că nu-mi fac iluzii ca să nu am deziluzii. E o vorbă pe care cred că o știm de la Ienei. Îl leg liniștit de Federer, sigur, nu ca vârstă, să nu mai aud de ea în cazul lor. Țin prea mult la amândoi ca să nu-i urez lui Imi, nici mai mult, nici mai puțin, să nu scape niciun meci de-al lui Federer, fiind convins că și lui îi place Roger cât mie. E o urare bine acoperită de la un octogenar care i-a văzut debutul la Arad, la Flamura Roșie (veșnica UTA) în 1955 într-un meci cu Petrolul, 3-1, tot într-un martie, căci venisem de la București cu o colegă căreia i-am dăruit câțiva ghiocei, deși nu înțelegea nimic dintr-un ofsaid.