Cum m-a ținut un zâmbet de sâmbătă până marți

De la Reghe și MM la Shakespeare

De bine, de rău – cum se zice inteligent pe românește -, play-off-ul ăsta are cam tot atâtea calități pe câte oftaturi emite. Oricâte obiecții avem la înjumătățirea punctelor, la tacticile de mare prudență și mică audiență la public, nu putem ignora că meciurile au fost, ca ritm, ca intensitate, peste media noastră necăjită. Se joacă prea tare, dar se joacă, adică există un zvâc și ceva revelații.

Nu e de fiecare zi să-l auzi pe Gigi Mulțescu lăudând imediat un puști de 17 ani într-o frază ca asta: „Am pierdut două puncte, dar am câștigat un jucător”, Screciu. E consacrat ca om al zilei Ovidiu Popescu și declarat de patronul său mai bun chiar decât Alibec. Vine însuși Hagi să ne confirme talentul lui Coman și, mai ales, să ni-l fixeze pe Niță ca pe un mare portar. Poate sunt naiv – ceea ce nu mai e voie azi nici în fotbal -, totuși mă dau în vânt când aud o vorbă bună despre o valoare de la noi. Altfel, cred că Viitorul cu Dinamo merita mai mult să câștige decât Steaua în fața Clujului. Îi dau mare dreptate lui Miriuță: „Steaua e favorită la titlu, însă cu noi era corect un meci nul”.

Totuși nu se putea să nu înduioșeze – altă naivitate! – delirul lui Reghe și MM la 1-0 și 2-0 din ultimele minute; era la nivelul de nebunie al lui Emery când Cavani a făcut 1-3 pe Camp Nou. Și nu îmi permit să intru în detaliile zâmbetului meu când l-am auzit pe patronul lor, specialistul în 4-2-3-1, recunoscând că i-a revenit trufia și a început să cânte „Campionii, campionii!”. Eu de mult aștept să îi explice, conform promisiunii, lui Radu Paraschivescu, atunci când era pe ultimul loc, cum va câștiga Steaua grupa din Europa League. Recunosc că acest zâmbet ambiguu m-a ținut de sâmbătă până marți, la meciul lui Leicester cu Sevilla – un meci mai tare chiar decât Barca – Depor, unde Barca, după triumful cu PSG, a pierdut titlul în Spania.

La Leicester, am pătimit lângă Shakespeare antrenorul, l-am contemplat pe acest Vardy, cel mai anacronic centru înaintaș, fugind de unul singur după orice minge, m-am prăpădit la acel 2-0 calificabil să nu marcheze spaniolii din penalty, am înviat la ratarea lui și m-am liniștit, doar în final, privindu-l pe patronul thailandez al cărui nume nu-l pot reține nici dacă Șumi ia titlul. Omul aplauda cald în loja lui. Nu am citit vreodată ca în lunga degringoladă a lui Leicester spre retrogradare să-i fi dat, în public, vreo indicație lui Ranieri sau să-i spună cum să joace Vardy… M-ați înțeles?