La capătul unei frumoase târguieli

Nu sunt impresar, dar am și eu socotelile mele

S-ar putea ca Anamaria Prodan să nu exagereze când declară că „Sunt mândră și fericită că îl reprezint pe Nicușor Stanciu”. Nu am fost și nu sunt imprersar, ca atare nu cunosc greutatea și valoarea cuvintelor în această meserie. Este sigur că în meseria mea, în care niciodată nu am avut succese financiare, cuvintele „fericire, mândrie” au un regim sever de austeritate și sunt folosite cu o zgârcenie impusă de decență.

Fericit și mândru nu pot fi, de pildă, decât atunci când constat că memoria mea funcționează și, ca să zic așa, își face de cap. E o deviză personală: lasă memoria să își facă de cap. În cazul de față, al lui Nicolae Stanciu, îmi pare bine, nu mai mult deocamdată, că va juca afară, dar totodată îmi aduc aminte că în urmă cu trei ani am citit în Gazetă primul articol consacrat în întregime talentului său. Cristi Geambașu, folosind chiar în titlu adverbul poate, îl vedea de atunci ca posibilul nostru Number 1 pe vremea asta de incertitudini prelungi și de articole care mor imediat.

Aș vrea să știu dacă Stanciu îl mai ține minte. Altfel, din transferul lui, detaliul cel mai tare mi s-a părut a fi cedarea din preț efectuată de patron – renunțarea la 200.000 de euro, fiindcă de ce? Argumentul să nu-mi spuneți că nu e memorabil: „Bă, dacă omul a venit de acolo până aici la mine nu era frumos să nu cedez”. Apariția frumosului într-o târguială nu e de fiecare zi. În fond, ce socotesc – da, și eu socotesc! – că e cel mai important în transferul lui Stanciu? În niciun caz banii. În niciun caz discrepanța dintre cele 9,8 milioane date pentru el și sumușoara pentru Marc în Turcia. Dacă punem problema așa, sunt silit să calculez între aceste 9,8 milioane, nu zic cu cele 120 ale lui Pogba, dar măcar cu cele 45 date de Bayern pentru puștiul ală portughez de la Euro. Să nu ajungem până aici că parcă nu ne iese…

Cariera lui Stanciu la Anderlecht este importantă pentru a diminua ceva din fluxul dezamăgirilor provocate în ultimii ani de transferurile fotbaliștilor noștri peste hotare. Nu pot uita cu cât se prețăluiau la noi, între 30 și 50 de milioane, fotbaliști care acolo nu au depășit 10 și starea de rezervă. Nu dau nume fiindcă, vorba aia, nu mai e frumos, dar nici nu e frumos să anunți azi că îl vei vinde pe Florin Tănase la 30…(îl distrugi de mic). Parcurg topul celor mai vânduți fotbaliști din România și cel mai celebru, cel mai realizat în glorie este al zecelea: Hagi. La Real Madrid. În 1990. În banii de azi, Hagi era jumătate din Stanciu. În absolut, nimeni nu l-a ajuns. Cu Stanciu, ar trebui – chiar negustorește vorbind – să schimbăm vânzarea, neamule!