Ce vrea Reghe și ce vrea Keșeru

O diferență de necalculat în milioane de euro

După năuceala acelui 5-0 cu totul accidental, desigur, se poate spune că situația s-a simplificat cât de cât liniștitor și ne putem permite să zâmbim fără crispări. În fond, Steaua a jucat cu City ceea ce Dinamo a jucat cu Steaua – un 1-9-1 socotit aici, la noi, ca rușinos pentru o echipă de bărbați. La Manchester nu a fost deloc rușinos și perfect realist cu un oftat de rigoare: putea fi și 1-1 dacă Tudorie, săracul, nu rata… În aceeași ordine a simplificărilor s-a calculat că diferența dintre Steaua și City e de 500 de milioane euro, așa încât era logic ca la un 0-1 deloc umilitor să ne menajăm pentru meciul cu Pandurii de sâmbătă. Nu a deranjat prea mult nicio posesie de uneori 20-80, dimpotrivă s-a emis ideea că de ce, domne, nu s-a jucat așa și în turul de la București…

Pentru a lichida orice urmă de năuceală, Reghe a formulat foarte clar ce vrem în Europa League: „Cel mai important pentru noi și pentru tot fotbalul românesc e să jucăm cu echipe cu care ne putem bate. Dacă dăm peste trupe foarte puternice este extrem de greu să facem ceva”. E clar că nu avem de-a face cu un program minimal. Textual, asta e cel mai important: să ne batem cu echipe europene pe care le putem învinge. Nu e năucitor, ci doar aiuritor.

Aș exagera dacă aș propune să se vizioneze meciul dintre Rostov și Ajax – sunt mai decent: trimit la pagina 12 a Gazetei de joi, acolo unde Keșeru declară că și-ar dori în grupele Ligii un adversar foarte puternic din urna 1: Barca, Bayern, Real sau PSG. Ăsta-i azi Keșerul nostru de peste Dunăre, nu mai vrea decât cu granzii… La noi, miercuri noapte s-a titrat îndelung o declarație stelistă înainte de tragerea la sorți: „Nu mai vreau să aud de Manchester United!”. În cele din urmă, aici poate că e diferența decisivă dintre o calificare amărâtă în Europa League și una foarte onorabilă în Champions; O diferență de neevaluat în milioane de euro.

În schimb, eu nu sunt sătul de United. După perioada neagra Van Gaal, încep să-mi revin. Vinerea trecută am trăit, în meciul cu Southampton, un eveniment unic: Ibra marcând magnific cu capul în careu la o centrare idem a lui Rooney de pe linia de corner. Când s-a mai văzut o asemenea fază cu Ibra și Rooney parteneri, îmbrățisându-se cu un entuziasm bine chibzuit? Și totul sub ochiul straniu de calm al lui Mourinho. Se întâmplă ceva cu el? E în autocritică? Față de el, Pep e nervos, febril, expansiv, capabil de gogomănii ca aceea că la 5-0 cu Steaua, City nu e calificată… Un banc fără niciun haz – la noi asta nu se iartă.