Ei da, ne-au năucit!
...dar mai putem fi sentimentali?

Ionuț Popa are dreptate: „Cred că nu aș fi vorbit cu fotbaliștii mei după un asemenea meci, cel mai bine e să taci”. Reghecampf are și el dreptate: „Da, am spus înainte de meci că vreau să le marcăm goluri… Ce ați fi așteptat să zic? Să le fi spus să ne dăm jos pantalonii și să așteptăm să luăm bătaie?”. Leo Grozavu vine cu un borcan de murături, îl pune pe masă și metaforizează cu multă dreptate: „Asta e valoarea fotbalului românesc. Noi suntem niște murături mai mici, alții la rândul lor sunt niște murături mai mari”. Balint, în final, a fost impecabil de spontan: „Nu am cuvinte”. Ilie Dumitrescu, lângă el, într-un efort de decență, e uimitor de exact în ironie: „La o asemenea diferență de valoare, nu am ce să le reproșez steliștilor”. Basarab Panduru e și el incontestabil: „Acesta este meciul perfect din care nu ai nimic de învățat”.
Toți au dreptate, dar niciunul nu se ridică la expresivitatea celui mai lăudăros patron de fotbal din lume, fără rival în acest domeniu, chiar printre proprietarii asiatici care dețin echipe din Anglia până în Italia. Acesta, al nostru, a declarat decisiv: „Ne-au năucit!”. E expresia care include și adevărul, și dreptatea. Nu se mai poate adăuga nimic, acest „ne-au năucit” ține loc de orice analiză și paralizează toate explicațiile. De acum înainte, acest „ne-au năucit” are dreptul la existență în vocabularul nostru lângă nu mai puțin celebrul „m-au ciuruit!”.
Personal, după acest „tur de vorbe” întru totul semnificative, voi cuteza să divulg ce m-a alinat în această catastrofă, conform unui sfat din bătrâni care cere ca în orice naufragiu să cauți și să găsești două trei perle. M-a mângâiat scandarea numelui lui Niță, la 0-3, la 0-4 etc. Nu explic de ce contez încă pe înțelegerea câtorva sentimentali, asta desigur dacă mai există sentimentali, căci vorba lui Adrian Porumboiu: „Mai există sport?”.
După aceea și cu atât mai vârtos, adică emoționant, m-au bucurat aplauzele spectatorilor pentru jocul lui City. Încă ne mai place fotbalul, chiar dacă e al adversarilor? Și îi mai și aplaudăm? Dacă o să-mi permit să scriu la cine m-a dus gândul, o să mi se bată probabil câteva email-uri mai țepene. M-am gândit la Chipciu! Mi s-a părut știrea știrilor: Alex rămăsese uimit, în Belgia, fiindcă după ce Rostov eliminase Anderlecht-ul, spectatorii nu i-au luat cu huo, ca în țara lui natală la orice eșec, ci invers, cu totul invers. Ținea să ne-o spună. Ce i s-o fi nălucit?