Stanciu ca „mașină de bani”

Patronul Steluței a lansat o metaforă ingenioasă

Deși nu sunt greu de cap și ca atare știu de o viață că fără bani nu se poate înțelege mai nimic din ce trăim, cred că a fost foarte bună convertirea insistentă, în euro, a celor două goluri superbe ale lui Stanciu. Președintele de onoare al Stelei ne-a spus cu o satisfacție pe care ar fi fost inuman să o ascundă că cele două boabe valorează 10 milioane de euro; a ținut mult la ideea asta și m-am bucurat la fel de uman.

Patronul Steluței – cum blând îi spune dânsul, ca unei mioare – a clamat pe șleau că Stanciu „e o mașină de bani” (metaforă ingenioasă!) și că el nu-l va vinde fiindcă „nu sunt nebun”.

Fraza asta a stăruit minute bune pe burtierele lui DigiSport. Merita. Ca să fiu puțintel sincer, să precizez imediat că „boabele” acelea m-au încântat întâi de toate pentru că au fost marcate din afara careului. Cred că nu minimalizez problema și cu atât mai puțin milioanele ei. Mie cel mai mult în jocul Stelei mi-au plăcut cele 21 de șuturi zdravene pe poartă, numărate cu voluptate și de Gabi Balint, culminând desigur cu bomba aceea a lui Tamaș de la centrul terenului.

De când mă pricep în fotbal (paranteză: cam din 1938 când bunică-mea, bătrână regalistă, m-a luat de mână să văd funeraliile Reginei Maria în acel București drapat în violet) am adorat cu toată naivitatea de puștan ceea ce se numește „verva de șut” a unei echipe. Steaua – în inspirația cu care a jucat – a avut-o din plin și mi-a dat vervă în amintiri.

Ascultându-l cu nesaț pe patronul Steluței cum îl laudă pe Stanciu, mi-am amintit – fără niciun răutăcism, ba dimpotrivă, cu veselie – scena aceea de la Giurgiu, când după 0-1 pentru Astra, ne-a spus cu mânia lui veșnic justificată că „e gata să îl dea Milanului cu 1 milion de euro numai  să mă scape de Stanciu…” Nimeni din studio nu l-a supărat cu acea scenă la care acum, în euforia clipei, presupun c-ar fi râs împreună cu noi și ne-ar fi dat, cu acea nonșalanță în debitul lui verbal, dracului.

E posibil, însă acum îmi este imposibil să nu mă gândesc la Stanciu, cum a trecut el peste brutalitatea patronului pentru a deveni atât de rapid această „mașină cu bani”.

Nu cred că sunt deplasat în exigența mea morală și nici în humorul ei. La câte calități i se pun azi pe seamă, aș adăuga aceea că Stanciu suportă bine faulturile, fie ele de joc sau de vocabular. Stanciu e tare pe picioare și pe dinăuntru. Mi-ar părea rău dacă mă înșel. Ca să merg până la capăt mi-ar părea bine să nu fie doar „o mașină de bani”. Ar fi prea puțin. Cred că nici eu nu sunt nebun.