Ce întreb ca microbistul român normal

Există eșecuri care nu umilesc?

Indiferent cine va fi consacrat duminică, în finală, campion al Europei, mă grăbesc să scriu că acest turneu m-a pasionat și nu-mi trece prin minte să-l fac de două parale, oricâte dezamăgiri m-au încercat. În numele absolutelor exigențe nu pot fi, cu niciun chip, un mofturos permanent.

Nu voi huli fotbalul nici chiar dacă sunt amenințat că voi sări în aer, cum a fost cazul acum. Speța umană nu a mai trăit o asemenea experiență – să mergi la meci printre mii de mitraliere care te păzesc de nebuni. Noi, cândva, ca să-l vedem pe Di Stefano, pe „23”, am trecut veseli printre caii miliției călare înșirați crupă lângă crupă, din piața Vitan până la stadion.

Pierzând acea veselie, am trăit acum cu tot seriosul de care sunt capabil experiența unor stranii popoare de suporteri veniți din Islanda, Ungaria, Țara Galilor… Crescut la școala microbistului român – exaltat și repede depresiv – am urmărit cu uimire crescândă acest fenomen: Islanda ia 4 goluri de la Franța într-o singură repriză și va fi ovaționată pe teren și acasă.

Fiindcă de ce? Fiindcă a jucat până în sferturi foarte bine, dând lovitura secolului cu acel 3-1 împotriva Angliei. Dar în ultimul meci al ei nu a fost umilită? Ungaria idem: ia în optimi un 0-4 prea sever de la Belgia, dar la Budapesta e primită cu urale fiindcă a câștigat grupa, chit că acolo, vorba lui Boloni, a avut un noroc enorm egalând Islanda în minutul 88.

Totuși, Belgia nu a umilit-o în final? Cu Țara Galilor tot așa. Nebunie – cum ar scrie L’Equipe: bate Rusia cu 3-0 după ce pierde cu Anglia la mustață, bate Belgia de-i scoate din minți pe lăudăroșii aceia, însă în semifinala cu Portugalia, să fim serioși, pierde fără apel. Ei și? Sunt singurii de pe insulă ajunși până în semifinale și aici nu contează ultima imagine, a eșecului. Cum nu contează?, întreb ca microbistul român, eșecul? Nu i-a umilit Cristiano? Există eșec care să nu fie umilitor? Da, există, zic toți islandezii ăștia, toții galezii și maghiarii ăștia, socotiți surprizele turneului.

Eu, microbist român normal, nu cunosc cum vine asta, să fii înfrânt fără a fi umilit. Noi ori suntem etern etern biruitori, ori suntem nimic, nimic de nimic. Suntem incapabili să vedem altfel decât în alb și negru, orice nuanță ne scoate din sărite și o socotim o lașitate, un compromis dezgustător. Și ne mai lăudăm cu asta, ca neam de pamfletari, de exigenți morali și, mai ales, de inocenți. Corupția e mult mai mică decât inocența.

Din această dilemă nu putem ieși nici în fotbal, oricât ne-am consulta cu Ferguson, cel despre care Cornel Dinu ne-a povestit, la miez de noapte, că nu accepta în discuțiile cu jucătorii, auzi dumneata, expresiile care îi jignesc și umilesc.