Cu Halep chiar când nu e în finală

E imposibil să joci fără presiune!

Dacă – vorba lui TRU, de ieri – Premier League e o casă de nebuni, ce să mai spunem de primele turnee din acest an ale jucătoarelor de tenis? Nu se mai înțelege nimic. Ce-i aia o finală Ostapenko – Navarro, după ce au fost rapid eliminate Kerber, Halep, Muguruza, Kvitova și în semifinale, din top 10, nu e decât Radwanska…? Se abadonează abundent, se întrerup meciurile pentru a chema medicul, ca să nu mai aducem în discuție fluctuațiile de formă de la o zi la alta. Fără a fi, Doamne ferește, un misogin reacționar, îmi vine în minte vorba unui amic, mare Don Juan, care mă asigura doct: „Relache, femeile sunt mai nebune decât noi!”.

Într-adevăr, la noi, la domni, situația e mult mai stabilă, nu-i loc pentru mari revelații, cum e la ele, această Ostapenko. Asta e o baltică de 18 ani, înaltă și bine făcută care ajunge în finală, după ce a scăpat de calificări, cu mama ei în tribună ca antrenoare și care joacă, în finală, un prim set cu Navarro de-ți stă mintea în loc. Dar… dar ce? La cât talent și bătac are, la cât de ofensiv joacă, la câte țipete de intensitatea Șarapovei emite, baltica nu are o minte pe măsură. Imatură, în următoarele două seturi, ea vrea să o facă praf pe Navarro, praf și mai ales repede. Nu ține. Navarro știe mai mult tenis, știe să iasă din cea mai crâncenă defensivă cu cele mai exacte lovituri, o dezechilibrează game cu game și câștigă cu 6-4, 6-4, conform cu următoarele cifre peste care nu obișnuiesc să trec: mingi câștigătoare Ostapenko 35, Navarro 9, erori neforțate: învinsa 45, învingătoarea 25.

Ca să fiu și eu exact, o scriu imediat: în toată finala m-am gândit insistent la Halep. Azi, în forma ei actuală, o bătea pe Ostapenko? O învingea pe Navarro? Nu mă număr printre acei care urmăresc voluptuoși eșecurile ei, mândri că ei au spus de mult, încă de la finala de pe Roland Garros, că nu-i nimic de capul ei. Ei sunt mândri de ei înșiși. Nici nu mă prăpădesc de câte ori e învinsă ca atâția alții, îndurerați peste poate. Ca și Ion Țiriac, ca și CTP-ul, cred că meciul de vârf al carierei ei a fost acela, cumplit și somptuos, cu Azarenka la US Open. Nimeni, cât de cât competent, nu poate trece peste el.

Criza ei actuală, căci e o criză, provine, după opinia mea, din neputința de a progresa în ofensivă și, ca o consecință, în jocul ei la fileu. Ea are încă mari dificultăți în a fi decisivă atunci când atacă. E prea multă defensivă în jocul ei. Nu îmi plac nici tiradele ei în care își recomandă să joace fără presiune. E imposibil să nu fii presată, fie de emoție, fie de luciditate. Mai presus de toate, ea își propune să fie sănătoasă. E și nu e totul.