Excelența în tenacitate și concentrare

La ora unui 20-20 între Nole și Roger

Sper să nu trezesc reacții dure – deși vorba aceea: „Nu mă tem de întreruperi!” – dacă scriu că, pentru mine, în această săptămînă, nu acest 2-0 al Stelei la Zilina a fost evenimentul principal. Oricum, nu îmi încalc regula de a nu discuta meciurile din Champions League decît după returul lor și-l las pe Ovidiu să ne asigure că nu vom avea probleme miercurea viitoare. Pentru mine, evenimentul săptămînii a fost la Wimbledon, unde nu știu între cine să aleg: între acest 20-20 la care au ajuns Djokovici și Federer sau triumful lui Tecău-Rojer la dublu. Cu Tecău mă simt mai bine și deci mai concis; în ultimii ani, la orice anchetă de final a Gazetei, l-am numit printre cei mai buni cinci sportivi români, indiferent de rezultatele lui.

Dintre toate cuvintele de bine adunate azi în jurul lui – ei, da, există asemenea situații, să scrii numai de bine în românește! – am unul pe care nu l-am prea văzut luat în seamă: tenacitatea. Poate mă înșel (și ce-ar fi grav?), dar cred că Horia Tecău este cel mai tenace sportiv român – dincolo de tenis, dincolo de fotbal. Cel mai tenace – calitate întru totul rară – și cel mai tăcut. În izbînda de la Wimbledon trebuie să citim și toate eșecurile și toate decepțiile pe care și le-a tratat cu o încăpățînare de vicios în meseria lui. E ceea ce strălucește – la cel mai înalt nivel – în tenisul magnificilor Djokovici și Federer, da, magnifici, deși duminică nu au prins acea finală extraordinară pe care mereu, nesătui, le-o pretindem. Sînt amîndoi niște vicioși ai perfecțiunii, nu-i desparte decît vîrsta la care o caută. Vîrsta de care depinde tot ce e mai important în sport (în afară de talent): puterea de concentrare de la un minut la alt minut, de la o ratare groaznică la sublimul unei scurte, al unui rever în cross…

La Federer, chiar după meciul divin cu Murray, această putere invizibilă slăbește – el va recunoaște în final, după 1-1 la seturi, ambele la tie-break, „am jucat slab…”, ceea ce s-a tradus la el printr-un număr neobișnuit de greșeli. Toate din cauza nerăbdării, suspinăm noi, federaliștii… Nu există dușman mai rău al concentrării decît nerăbdarea. Nole încă nu o cunoaște, superioritatea lui vine din soliditatea lui interioară, cu care recuperează imediat orice ratare. Federer, deși a avut fileul și returul mai bune, a comis de două ori mai multe erori – asta s-ar putea să ne explice ceva din eșecul de duminică. S-a ajuns astfel la egalitatea victoriilor între ei, dar ne putem amuza duios gîndindu-ne că lui Djo îi vor mai trebui încă 4 ani ca să-l egaleze în privința triumfurilor la Wimbledon. Și nici atunci nu vom putea uita cuvintele lui: „Federer a fost acela care m-a făcut să joc cît mai bine”.