Ce fac? Ce ne facem?

Ieri, TRU ne-a cerut să tratăm cu seriozitate dopajul

Singura mea corectură la teribil de adevăratul articol de ieri al lui TRU – privitor la domnia devastatoare a drogului în sport – este la o frază din final: „Sîntem într-o situație ușor ridicolă – aplaudăm azi recordurile pe care le vom huli mîine”. Nu cred că e o situație ușor ridicolă, ci o situație foarte gravă. M-am și întristat după ultimul punct al articolului, căci eu îl iau în serios pe TRU.

Ce mă fac? Ce mă fac dacă Nadal ia, Bolt ia, Barca ia și, mai mult ca sigur, mulți alți supercampioni iau, iar noi îi cîntăm fascinați? Nu sîntem ușor ridicoli, sîntem direct idioți, nu-i așa? Ce mă fac? Mă fac ziarist de investigație și mă apuc să demasc dopajul oriunde am suspiciuni întemeiate, în lipsa probelor? TRU zice clar: ei și dacă nu avem probe? Chiar și profesorul de tenis al fiului unui prieten de-ai mei i-a spus băiatului că „Nadal ia…”. L-am rugat să-l întrebe dacă și Federer ia. Încă aștept un răspuns, ce mă fac dacă și Roger ia? Așa cum pune problema TRU, toți cei mari iau.

Ce fac? Îmi revizuiesc toate idolatriile în sport (cum am făcut și-n politică, dar acolo a fost și mai grav)? Îi alung din pixul meu pe…? Nici nu îndrăznesc să-i numesc. Din ziarist de investigație aș deveni unul de lamentații – și asta nu-mi place deloc. Detest lamentațiile, ele aparțin prea multor inocenți și suport greu inocenții în sport și oriunde, mai ales în politică. Ca să fiu sincer și exact, nu am mai scris de multă vreme despre atletism și înot – sporturile cele mai pure – tocmai de asta, fiindcă erau prea desfigurate de dopaj. Dar pînă unde să-mi interzic plăcerile, entuziasmele…? Să-mi cenzurez entuziasmul? De ce aș mai scrie? Mai ales că problema nu începe de ieri, de azi, cînd, scrie TRU, putem vorbi pe șleau o dată cu „căderea Casei Blatter”. Problema începe încă din antichitatea Jocurilor Olimpice; sînt pline bibliotecile de studiile consacrate dopajului, chiar așa, încă înainte de Hristos. Să mă refugiez în cultură, să spun că așa a fost dintotdeauna, pentru ca să închid ochii în fața adevărului la zi? Mi se va urla „huo” că sînt intelectualist… Și atunci ce fac, ce facem în fața scandalului?

Îndrăznesc să propun ceva, poate și mai greu acceptabil: un compromis. Știu cum sună acest cuvînt în mintea multora: oribil. Îl promovez: eu, cel puțin, sînt gata să fac un compromis între luciditate – da, există apocalipsa drogului – și plăcere, da, am stat ieri la trei de noaptea să văd Brazilia – Columbia. Da, sînt serios, cum îmi cere TRU, și conștient de grozăvia dopajului și, în același timp, ușor neserios, mulțumit că au venit banii din drepturile TV pentru nenorocitele noastre cluburi de fotbal. Nu se poate trăi numai între seriozități, ne-am asfixia. Nu cer nimănui să fie de părerea mea.