Cînd fotbalul nu e doar pe bani și goluri

Un Bayern - Barca nu-l putem discuta în termenii noștri neaoși

Returul Bayern – Barca, cu 1-0 din minutul 7, mi-a adus imediat în minte cea mai enigmatică definiție a fotbalului, dar și cea mai excitantă: „Fotbalul nu e pe viață și pe moarte, e pe altceva…”. Pe ce? Nu ni s-a spus niciodată. Pedestru și mucalit, putem spune că e pe goluri. Mai cinic și blazat putem emite că e pe bani. Cînd vezi însă un retur Bayern – Barca precum acela de marţi noapte te cam jenezi să lucrezi cu asemenea clișee la îndemîna oricărui biped. Oricît țin cu „Messianicii”, acel scor din tur mi s-a părut prea sever, n-a fost de 3-0, să fim cît de cît obiectivi, un 3-0 stabilit în ultimele 10 minute… Bayern a ținut bine un 0-0 vreo 78 de minute, pînă cînd Messianicul a produs cele două capodopere ale sale, de studiat în toate academiile de fotbal.

S-a emis imediat că Bayern a căzut fizic, că asta-i situația fără „Robbery”, că Guardiola așa și pe dincolo. Mi se pare mai simplu: lui Bayern – la cîți bani și campioni mondiali are – i-a lipsit un geniu, știm ce nume are. Kaiserul Franz a spus o prostie cînd a apreciat că, fără Messi, Barca e o echipă oarecare. Să-l iertăm, cum își putea încuraja echipa la 0-3? Mai bine ar fi fost să tacă lucid, ca un prieten al meu, român din Munchen, care mă asigura că nu mai e nimic de făcut în retur: mi-a fost greu să-l contrazic. Dar fiindcă fotbalul se joacă și pe altceva decît pe goluri și bani, returul a fost magnific, nu mă feresc s-o spun lîngă Gabi Balint, căruia prima repriză i s-a părut superbă, indiferent că Barca, cu un 2-1 la pauză, lămurise soarta calificării prin minunățiile celor trei sud-americani ai ei.

Ei bine, Bayern nu s-a mai gîndit nici la soarta asta a calificării și a jucat în repriza a doua la demnitate, la tot ce-i mai emoționant pe lumea asta, cînd talentul are și caracter. În mintea mea, cred că Bayern a ținut să vină de la 1-2 la cel puțin 3-2 ca să le dea trei goluri, cît a încasat în tur. Asta ca să traducem demnitatea într-un scor pe tabelă. Mi se va spune imediat, în termenii noștri neaoși, că Barca era oricum cu sacii în căruță și se relaxase. Ei, și? În aceiași termeni neaoși, Bayern la 1-2 putea să se resemneze. N-a făcut-o. E cazul să admitem cinstit: fotbalul magnific nu se joacă în termenii noștri neaoși. Și cu asta trec la cealaltă semifinală, care a fost cu mult sub Barca – Bayern, dar nu lipsită de caracter și valoare. Nu sînt de acord că Juve nu a avut idei. A avut – o idee, o singură idee, dar valabilă, cea pe care o știm din fotbalul italian: apărare fermă, contraatac viguros, credință în golul care trebuie dat și ținut cu dinții și crampoanele.

Problema meciului a fost însă Realul. Încă de sîmbăta trecută, văzîndu-l cum se chinuie cu Valencia, cum se zbuciumă să egaleze un 0-2 inadmisibil, să rămînă în clasament măcar la 4 puncte de Barca, nu la 5, mă întrebam ce va face cu Juve? A făcut nu rău, ci foarte rău, pe măsura unui Cristiano uimitor doar prin inexistența sa. Impresia cea mai clară a fost aceea că echipa e stoarsă nu atît fizic, ci mai ales mental, ca inspirație, ca idei. Dacă Juve a avut una și bună, Realul a avut mintea aproape goală. Dar poanta combinației – cum se zice în șah – mi se pare alta: mai toții prietenii mei întru Barca au ținut cu Juve! Ca la Berlin, Barca să nu dea cu ochii de Real, ci doar cu Buffon, Pirlo și Tevez, cu care, cică, nu va avea probleme. Nu va fi așa, nu vom avea o bufoniadă.