Dreptul de a avea un „păi”

De duminică ne-am instalat într-un apăsător șantaj

„Jucăm înfiorător. Nimeni nu face ce trebuie. Sîntem o rușine. Pur și simpu îmi rănesc ochii privind Olanda acum” – așa grăit-a Johan Cruyff, după un 1-1 cu Turcia… Țînîndu-mi bine creionul, pot scrie că nu am mai auzit asemenea vorbe, și ele înfiorătoare, despre una dintre marile echipe ale Europei noastre; să citești că ceea ce joacă Olanda – fie și într-o zi proastă a ei – e o rușine, trebuie să fii un Cruyff ca să o susții. Nu sîntem Cruyff – așa cum, vorba lui Dorinel Rotariu, nu toți sîntem Messi – și-atunci îmi permit doar să mă gîndesc, decent, că poate Johan exagerează. Avem dreptul să gîndim cu „poate” în fața zeului noi, muritorii?

Am văzut meciul, Olanda nu prea era Olanda, e-adevărat, am văzut spectatori plecînd în minutul 85, fiindcă erau sătui de ratări, asta mi s-a părut mai tare decît orice vorbă, dar, în ultima clipă, cum-necum, Huntelaar și Sneijder au egalat o echipă a Turciei întru totul remarcabilă. Nu m-am zgîriat pe ochi – e clar că am aici, pe Dîmbovița, altă optică decît zeul Johan, care nu va acccepta niciodată ideea zilelor proaste și nu ne dă dreptul la nici un poate, la nici un păi, la nici o relativizare. Păi, dacă Olanda a fost o rușine cu Turcia, cum a fost Cehia cu Letonia? Cehia a alergat și ea vreo oră să egaleze o baltică, după ce a încasat (min. 30) un gol de fraieri, și a prins și ea fericirea unui 1-1 în ultimele secunde. Nu știu dacă și la Praga s-a rostit pentru această fericire cuvîntul cumplit „rușine”. Nici acolo n-or fi toți un Cruyff.

Și dacă mi se dă dreptul la un „păi”, voi scrie că cea mai ciudată echipă – ciudat de bună – a acestor nopți europene a fost aceea a Greciei în meciul de la Budapesta: au fost niște greci de nerecunoscut după toate cele care i-au adus pe ultimul loc în grupa noastră. Viteză în atac și-n intercepție, bună legătură interumană, dominînd în toate compartimentele o Ungarie (s-avem pardon!) mai slabă decît Insulele Feroe la Ploiești. Dacă veneau cu 3 puncte de la Budapesta sînt convins că grecii intrau din nou în cărți și ultimul meci cu ei, aici, la noi, ar fi fost pe-o foarte ascuțită muchie de cuțit. Și de ce nu au învins? Păi, nu există în fotbal celebra nedreptate? Noi, duminică, bravo nouă!, am fost departe de ea, am învins pe drept, cum se zice, o echipă nu mai mult decît incomodă, dar și mai mult ne-au incomodat gazonul și-n a doua repriză un public ingrat, care dorea și spectacol după un 1-0 în minutul 15.

Spectacol? Ce spectacol poate fi mai presus de cucerirea celor 3 puncte care ne mențineau pe primul loc în grupă? Nu am jucat înfiorător (nu avem Cruyffi printre noi), nici nemaipomenit, „nici foarte prost și, mai ales, orice alt rezultat ar fi fost catastrofal…” (citate din vorbele comentatorilor). Așa e, aveți altceva de spus? Discutăm la obiect sau la idealul cailor verzi pe pereți? Dacă ne calificăm, se mai gîndește cineva la ce șut de 1-1 a salvat Panti în minutul 90? De duminică ne-am instalat în acest apăsător șantaj. Un singur spectacol e peste acest șantaj: hotelul ales deja în Orleans, pentru cantonamentul naționalei. Aveți vreo obiecție? Nici un păi…