Extravagantul Ovidiu Ioanițoaia

De ani de zile, începîndu-mi ziua de lucru cu cititul Gazetei Sporturilor, cumpărată la chioșc, pot spune că îmi încep natural existența conștientă cu editorialul lui Ovidiu Ioanițoaia. Nu mi-am permis niciodată să-l ignor. Vinerea trecută, la doar o săptămînă […]

De ani de zile, începîndu-mi ziua de lucru cu cititul Gazetei Sporturilor, cumpărată la chioșc, pot spune că îmi încep natural existența conștientă cu editorialul lui Ovidiu Ioanițoaia. Nu mi-am permis niciodată să-l ignor. Vinerea trecută, la doar o săptămînă pînă să împlinească 70 de ani, Ovidiu își încheia editorialul, consacrat controverselor legate de Steaua și fanii ei, cu următoarea frază: “Întreb și mă mir, nu dau cu parul”. La 70 de ani, după cîteva decenii de gazetărie, el încă avea grijă să avertizeze, discutînd problemele din fotbalul la zi, că el nu dă cu parul. Cine, cîți mai țin să facă asemenea precizări fals-ingenue? E mai mult decît o duioasă ironie, e (aproape) o extravaganță, nu doar stilistică, ci și de caracter.

În aceste zile și nopți de hai sictir monoton, Ovidiu e un extravagant: în tot ce scrie, nu dă cu parul, nu dă la cap, nu calcă în picioare, nu dă cu pumnul în masă, nu înjură, nu se congestionează, asumîndu-și un risc cert: să se mențină echilibrat, cît de cît calm, cît de cît politicos în această lume fără delicatețuri și politețuri. Azi, în presa de sport și de transport emoțional, echilibrul sună rău, nu o dată a lașitate, nu face rating, nici tiraj… Se poate spune că tot ce sună echilibrat “pe de-o parte și pe de alta” (cea mai grea operație logică), atunci cînd nu plictisește – exasperează; o scriu cu toată plăcerea: mă amuză serios toți cei exasperați de moderația (nu modestia) tonului și ideilor lui Ovidiu.

Plus – cum se mai zice în pokerul la care ne mai jucăm viața – că îl mai fascinează gazetăria! Azi, cînd ea e în agonie, pe ducă, el nu-i pune cruce și mai cunoaște fiorul unui editorial, al unui “bun de tipar”. L-am auzit recent într-o emisiune lîngă alți doi confrați tatuați de timp, amintindu-și de primul său articol din urmă cu vreo 50 de ani, cînd cîțiva ne căutam și ne găseam onestitatea, poate și oxigenul, într-un dribling al lui Ozon… La ora cînd inima în general se numește cord, îi urez lui Ovidiu Ioanițoaia o altă curată extravaganță: să-i placă și să fie mulțumit de tot ce mai face și scrie.