O indiferență cu dus-întors

Keșeru în Qatar? O bombă care nu mă atinge

Fără să pretind că am dreptate – mă exasperează toți cei care se laudă că au dreptate în toate problemele -, fără să sufăr dacă punctul meu de vedere nu e […]

Keșeru în Qatar? O bombă care nu mă atinge

Fără să pretind că am dreptate – mă exasperează toți cei care se laudă că au dreptate în toate problemele -, fără să sufăr dacă punctul meu de vedere nu e etern, etern biruitor, afirm liniștit că pe mine mă lasă rece soarta antrenorilor și jucătorilor români în țările arabe: nu înțeleg să mă perpelesc pentru că Reghe sau Piți au probleme grele acolo, îmi este clar că s-au dus la mai bine, zic că bine au făcut pentru ei și familiile lor, dar așa cum ei au fost indiferenți față de mine sau dumneata, față de opțiunile noastre microbiste, pot să-mi permit să fiu și eu indiferent față de ei și fotbalul lor de-acolo. Nu mă interesează fotbalul din Emirate, Arabia Saudită sau Qatar și accept imediat că e posibil să nu am o imagine corectă despre acest fotbal. Abia mă descurc printre șiiți și suniți, de unde să mai am și o imagine corectă despre Al Arabi și Al Hilal?

Zilele trecute, Loți Boloni – pe care îl ascult și-l citesc atent, fără umbră de miștouri – susținea că în domeniul importurilor de jucători străini, România e la pămînt față de Qatar. Probabil… Dar pămîntul, planeta fotbal, nu se învîrte deocamdată altfel și se știe cum. Tot Boloni ne dădea și explicația cea mai serioasă a fenomenului: acolo se găsește ceva care în multe alte părți lipsește – banii! Banii mulți, foarte mulți. Aferim, după o expresie de succes, așa venim acasă și ajungem unde ne interesează cît de cît. La eșecul lui Reghe, de pildă (și al soției sale…). Loți Boloni era, ca de obicei, orgolios, elegant și inteligent. El nu trăgea în Reghe, asta nu se face între meseriași, el aducea în discuție condiția esențială pentru viața unui contract bun acolo: capacitatea de adaptare. De adaptare la patronii emiri (te miri?), la fani, la mîncare, la climă. Boloni o spunea calm – „Eu am o bună capacitate…”. Fără bîrfă sau moralină, s-ar putea ca această capacitate să ne explice succesele trecute și complicațiile de azi ale unor „de-ai noștri” pe meleagurile acelea de basm și astm de pe-acolo. Dar, încă o dată, nu mi-aș implica patriotismul în afacerile lor. Pînă unde să „mă simt mîndru că-s român” în soarta lui Keșeru la Al Gharafa? Piano, piano… Nimeni n-o refuză pe Steaua, dar și mai și e un contract de 2,5 milioane în Qatar.

A fost o vreme, să fie 20 și ceva de ani, cînd ne simțeam ca niște moromeți care-și trimiteau copiii la Sorbona și tremuram pentru Hagi la Real și Barcelona, pentru Gică Popescu, Balint, Ilie Dumitrescu, Sabău la marile facultăți fotbalistice din Apus. A fost demult, azi nu ne mai vine să zîmbim, ca la amintirea unor naivități inerente vieții. Azi, maturi, mamă, mamă, cît de maturi, ne zgîim la meciul dintre cele mai bune două echipe românești, cu Steaua care „dă gol după gol fără Keșeru!” și, de fapt, nu are ce face cu o Astră de Daciadă (vorba lui Ilie Dumitrescu). Ce să mai discutăm? Dacă m-am simțit trist la acest meci a fost mai ales pentru Oleg Protasov.