Mamele noastre din Recife

Un surîs într-un februarie deloc vesel

Azi, vineri 13, la cîte ni se întîmplă intern și extern, nu avem de ce fi prea veseli; îmi amintesc că odată, demult, pe vremea cînd trăia Marin Preda, la masa lui de […]

Un surîs într-un februarie deloc vesel

Azi, vineri 13, la cîte ni se întîmplă intern și extern, nu avem de ce fi prea veseli; îmi amintesc că odată, demult, pe vremea cînd trăia Marin Preda, la masa lui de la Mogoşoaia s-a așezat un tip care a încercat să-l țină numai în bancuri. Moromețianul l-a răbdat cît l-a răbdat, pînă l-a întrebat: „Nu ți se pare că ești prea vesel pentru situația în care ne găsim?”.

Nu o să confund orînduirile, nici bancurile lor, slavă Domnului, sînt diferite, numai proștii le confundă!; mă restrîng strict la agenda mea de microbist, cu Steaua care nu mai are în fața cui să mai ia campionatul, ca să dau un exemplu.

Ce, vi se pare vesel? Cu 8 echipe care nu mai au bani să-și plătească salariile mai e loc de veselie? Nu sînt cele mai mari nenorociri naționale, de acord, dar mai aveți chef să nuanțați între ce e mare și mică tristețe? Microbiștii sînt și ei oameni cu problemele lor specifice… Săptămîna trecută, în weekend, am văzut ce-a putut să joace Man United cu West Ham. Erau pe teren și Falcao, și Di Maria, și Van Persie, și Rooney, oh, da, și el!, West Ham avea 1-0 și tot De Gea i-a salvat de la un 0-2; pînă a marcat, în minutul 92, Blind, egalarea, comentatorii noștri i-au călcat binișor în picioare și am fost de acord cu ei: „Nu așa se joacă atunci cînd ești United!”.

La un moment dat, unul dintre ei a exclamat: „Cît le lipsește un conducător de joc ca Scholes!”. Și asta m-a curentat viguros, căci cu două zile înainte un internaut (semna „Obiectiv”) mi-a scris că nu mă va mai citi fiindcă nu i-am dat răspuns la ideea lui: „Oare Scholes nu a fost la fel de bun ca Giggs al dumitale?”.

Și mai rău m-a întristat că tot acest bramburist West Ham – United s-a petrecut la două zile după 6 februarie, la 57 de ani de la catastrofa aceea… De acord, exageram. Nu numai fusurile orare ne sînt diferite, ci și calendarele intime cu comemorările lor.

Așa că a doua zi, viața, generoasă cum o știm cu cei care o iubesc, mi-a adus o corectură, un surîs mic cît literele știrii din Gazetă: la Recife, pentru derbyul lui SC Recife cu Nautica (1-0), în jurul terenului au patrulat ca „agenți de securitate” vreo 30 de mame ale fanilor, pentru a-i împiedica să fie violenți. Pe vestele lor scria „Mame de securitate” și se argumenta nu chiar halucinant: „Nimeni nu se dedă la violențe în fața unui părinte, mai ales dacă e al său”.

Era, desigur, o corectură nu numai la îngîndurelile mele rele, ci și la celebrul nostru „Pe ei, pe ei, pe mama lor!” de care e imposibil să nu se fi auzit și la Recife. Îmi permit să cred că era o știre de prima pagină. Azi, vineri 13, deși nu sînt prea vesel, acest surîs stăruie în pixul meu. Ajută la ceva?, cum ar întreba orice brav român. E de ajuns să ajute cît aplauzele tribunelor, miercuri noapte, la intrarea unui puști de la Stoke, Shenton (17 ani), în minutul 93, la 4-1 pentru City.